Spovedania și Sfânta Împărtășanie sunt cele mai importante pregătiri bisericești pentru sfârșitul vieții și nu trebuie amânate atunci când omul este grav bolnav. Totuși, dacă un creștin ortodox a murit pe neașteptate, în stare de inconștiență sau înainte ca preotul să ajungă, lipsa ultimei spovedanii și împărtășanii nu anulează automat slujba înmormântării, rugăciunea Bisericii sau pomenirile. Familia trebuie să spună preotului împrejurările reale, fără panică, fără a ascunde adevărul și fără a crede că o lumânare sau un ritual făcut după moarte poate înlocui Tainele primite în timpul vieții.
Pe scurt
- Este bine ca preotul să fie chemat din timp, nu numai în ultimele clipe.
- Spovedania presupune pocăința și mărturisirea personală a celui bolnav.
- Sfânta Împărtășanie se primește în timpul vieții și nu poate fi administrată după moarte.
- Un creștin ortodox care a murit fără ultimele Taine nu este lipsit automat de slujba înmormântării.
- Moartea neașteptată, coma sau faptul că preotul nu a ajuns la timp nu trebuie transformate într-o vină imaginară a familiei.
- Dacă omul a refuzat conștient și constant Biserica sau a cerut să nu aibă slujbă, aceste lucruri trebuie comunicate preotului.
- Nu este necesar să se anunțe public la slujbă că persoana a murit „nespovedită, neîmpărtășită și fără lumânare”.
- Lumânarea este semn al credinței și rugăciunii, nu o garanție mecanică a mântuirii.
- Dacă omul a murit fără lumânare, se fac în continuare slujba, pomana și pomenirile rânduite.
- După moarte nu se încearcă o spovedanie, o împărtășire sau o „reparare” simbolică a celor care nu au fost făcute în viață.
- Familia poate transforma regretul într-o grijă mai atentă față de bolnavii și vârstnicii rămași în viață.
De ce sunt importante spovedania și împărtășania înainte de moarte
Biserica se roagă pentru un „sfârșit creștinesc, fără durere, neînfruntat, în pace” și pentru un răspuns bun la judecata lui Hristos. Această pregătire nu începe în ultimele minute, ci aparține întregii vieți creștine.
Spovedania
Prin spovedanie, omul își mărturisește păcatele înaintea lui Dumnezeu, în prezența preotului, primește dezlegarea și caută împăcarea cu Dumnezeu și cu oamenii.
Pentru cel grav bolnav, spovedania poate aduce:
- iertarea păcatelor mărturisite;
- liniștirea conștiinței;
- împăcarea cu cei nedreptățiți;
- asumarea lucidă a sfârșitului;
- pregătirea pentru Sfânta Împărtășanie.
Spovedania nu este un formular rostit de rude în numele bolnavului. Ea presupune participarea personală, libertatea și pocăința omului.
Sfânta Împărtășanie
Sfânta Împărtășanie este unirea cu Trupul și Sângele lui Hristos. Tradiția bisericească o numește „merindea cea mai de pe urmă” pentru omul aflat aproape de moarte.
Tocmai pentru că are o asemenea însemnătate, chemarea preotului nu trebuie amânată până când bolnavul nu mai poate vorbi, înțelege sau înghiți.
Familia nu trebuie să se teamă că venirea preotului îi „anunță moartea” bolnavului. Preotul vine pentru rugăciune, spovedanie, împărtășanie, Maslu și sprijin, nu pentru a declara că omul nu se mai poate însănătoși.
Lipsa ultimelor Taine împiedică slujba înmormântării?
Nu, nu prin ea însăși.
Dacă persoana a fost botezată ortodox și nu există un alt impediment canonic, faptul că a murit fără o spovedanie și o împărtășanie făcute chiar înaintea morții nu constituie automat motiv de refuz al slujbei.
Mulți oameni mor:
- printr-un accident;
- în somn;
- în urma unui infarct sau accident vascular;
- în timpul unei operații;
- înainte ca familia să înțeleagă gravitatea bolii;
- în ambulanță ori la spital;
- în comă;
- înainte ca preotul chemat să ajungă;
- departe de casă.
Biserica nu identifică mântuirea omului cu reușita familiei de a îndeplini un ultim gest la o anumită oră.
Slujba înmormântării se roagă tocmai pentru iertarea greșelilor omenești, cunoscute și necunoscute, și îl încredințează pe cel adormit milei lui Dumnezeu.
Contează viața bisericească anterioară
Faptul că ultima spovedanie nu a avut loc nu spune singur întreaga poveste a persoanei.
Preotul poate întreba:
- dacă omul era botezat ortodox;
- dacă mergea la biserică;
- când s-a spovedit și împărtășit ultima dată;
- dacă avea duhovnic;
- dacă a cerut preotul;
- dacă a refuzat în mod expres Tainele;
- dacă și-a exprimat dorința privind funeraliile;
- dacă a părăsit Biserica sau a aderat la altă confesiune.
Un om care se spovedea și se împărtășea în mod obișnuit, dar a murit neașteptat, nu se află în aceeași situație pastorală cu cineva care a respins conștient și constant credința și orice slujbă bisericească.
Nici într-un caz familia nu pronunță singură o sentință. Ea comunică faptele, iar preotul stabilește rânduiala potrivită.
Dacă omul a refuzat preotul înainte de moarte
Refuzul poate avea explicații diferite:
- frică;
- rușine;
- confuzie;
- durere;
- efectele bolii sau ale medicamentelor;
- neînțelegerea rostului Tainei;
- un conflict vechi cu un anumit cleric;
- îndepărtarea de Biserică;
- respingerea conștientă a credinței.
Familia nu trebuie nici să ascundă refuzul, nici să îl interpreteze fără nuanță.
Dacă omul nu voia un anumit preot, putea fi chemat altul. Dacă se temea, era nevoie de o discuție calmă, nu de amenințări. Dacă refuzul exprima o lepădare clară de Biserică și dorința de a nu avea funeralii religioase, situația trebuie spusă în întregime preotului și poate necesita o evaluare pastorală sau eparhială.
Nu este corect ca voința cunoscută a persoanei să fie ascunsă numai pentru a păstra aparența unei înmormântări obișnuite.
Dacă omul era inconștient
Un om complet inconștient nu se poate spovedi, deoarece nu își poate mărturisi personal păcatele și nu își poate exprima voința.
Familia nu poate face spovedania în locul lui. Nu poate enumera preotului păcatele pe care presupune că le-a săvârșit și nu poate cere dezlegare ca și cum bolnavul le-ar fi mărturisit.
În privința Împărtășaniei, preotul trebuie chemat și informat exact despre starea medicală. El stabilește ce poate fi făcut după rânduiala Bisericii, ținând seama de conștiința persoanei, capacitatea de a primi Sfintele Taine și pericolul fizic al administrării.
În sursele liturgice românești consultate este respinsă administrarea Împărtășaniei unei persoane complet inconștiente atunci când nu mai sunt posibile mărturisirea și voința personală. Familia nu trebuie să încerce singură să dea bolnavului pâine, vin, aghiasmă sau alte lichide, mai ales dacă nu mai poate înghiți.
Chiar dacă omul nu mai poate primi Tainele, preotul poate veni pentru rugăciune și pentru sprijinirea familiei.
Dacă preotul a fost chemat, dar nu a ajuns la timp
Familia trebuie să spună acest lucru simplu.
Faptul că preotul era pe drum sau că moartea a survenit mai repede decât se aștepta familia nu anulează intenția omului și nici rugăciunea Bisericii.
Nu este nevoie:
- să se ascundă ora morții;
- să se pretindă că omul era încă viu;
- să se ceară să fie „împărtășit” după deces;
- să se pună Sfintele Taine lângă trup;
- să se repete gesturi fără sens din frică.
După constatarea morții, preotul poate citi rugăciunile rânduite pentru cel adormit, nu Tainele destinate unei persoane vii.
Se poate spovedi sau împărtăși omul după moarte?
Nu.
Spovedania și Împărtășania sunt Taine pentru omul viu. După moarte, trupului nu i se administrează Euharistia și nu se săvârșește o mărturisire postumă.
Canonul 83 al Sinodului Trulan interzice administrarea Euharistiei trupurilor celor morți. Această limită nu poate fi ocolită prin:
- punerea Împărtășaniei în gură sau în sicriu;
- turnarea vinului ori a aghiasmei peste trup;
- mărturisirea păcatelor de către rude;
- introducerea unei liste de păcate în sicriu;
- citirea unor formule prezentate ca „spovedanie după moarte”.
După deces începe o altă rânduială: rugăciunea pentru cel adormit, slujba înmormântării, Liturghia, parastasul și milostenia.
Trebuie spus la slujbă că a murit nespovedit și neîmpărtășit?
Preotului i se comunică adevărul în discuția pastorală. Nu este însă necesar ca acest fapt să fie anunțat public în ectenii, în predică sau în fața tuturor celor prezenți.
Unul dintre principalele izvoare liturgice românești folosite în proiect recomandă eliminarea adaosurilor precum:
- „mort nespovedit”;
- „neîmpărtășit”;
- „fără lumânare”.
Aceste formule nu îl ajută pe cel adormit și pot expune inutil familia unei situații dureroase sau jenante.
Slujba are rugăciunile ei proprii pentru iertarea păcatelor și odihna celui mort. Nu trebuie transformată într-un raport public despre ultimele lui zile.
Ce înseamnă rugăciunea de dezlegare de la înmormântare
Rugăciunea de dezlegare rostită la înmormântare nu este o spovedanie postumă și nu înlocuiește Taina Pocăinței.
Ea cere lui Dumnezeu:
- iertarea greșelilor omenești;
- dezlegarea de legături și poveri;
- odihna sufletului;
- milă pentru cel adormit.
Preotul nu mărturisește păcatele mortului în numele lui și nu declară că toate alegerile vieții au fost șterse automat.
Este o rugăciune a Bisericii către Dumnezeu, nu o procedură mecanică de „reparare” a unei spovedanii lipsă.
Dacă a murit fără lumânare
Lumânarea este un semn al luminii lui Hristos, al credinței, al faptelor bune și al rugăciunii. Este bine să fie aprinsă lângă omul aflat pe moarte, dacă aceasta se poate face în siguranță.
Dar lumânarea:
- nu este o Taină;
- nu înlocuiește spovedania;
- nu înlocuiește Împărtășania;
- nu garantează mântuirea;
- nu condamnă prin absența ei.
A spune că omul „a plecat cu lumină” numai fiindcă a avut o lumânare, deși a respins întreaga viață credința, este o interpretare magică. La fel de greșit este să se creadă că omul care a murit fără lumânare este automat osândit.
Familia poate aprinde lumânări după moarte, la priveghi, la biserică și la mormânt, ca semn al rugăciunii. Aceste lumânări nu schimbă retrospectiv momentul morții și nu trebuie prezentate ca o compensație.
Se mai face pomană dacă a murit fără lumânare?
Da.
Nu există o regulă bisericească potrivit căreia pomana ar fi interzisă sau permisă numai într-o anumită zi pentru omul care a murit fără lumânare.
Milostenia poate fi făcută:
- după înmormântare;
- la soroace;
- într-o zi în care ajutorul ajunge la cineva care are nevoie;
- după posibilitățile familiei.
Pomana nu se face pentru a cumpăra lumina lipsă din ultimele clipe. Ea este o faptă de iubire și de ajutor pentru cei vii.
Este familia vinovată?
Nu există un singur răspuns pentru toate situațiile.
Când nu există vină
Familia nu trebuie să se acuze dacă:
- moartea a fost subită;
- gravitatea bolii nu era cunoscută;
- persoana se afla departe;
- spitalul nu a permis accesul la timp;
- preotul a fost chemat, dar nu a ajuns;
- omul și-a pierdut repede cunoștința;
- bolnavul a refuzat liber chemarea preotului;
- rudele nu aveau puterea de a decide în locul lui.
Când poate exista neglijență
Poate exista o responsabilitate dacă:
- boala era lungă și gravă, dar chemarea preotului a fost amânată constant;
- rudele au ascuns bolnavului situația și au împiedicat orice discuție despre Taine;
- au considerat că venirea preotului „atrage moartea”;
- au așteptat intenționat ultima clipă;
- au pus confortul propriu mai presus de dorința omului;
- bolnavul a cerut preotul, iar familia nu a răspuns.
Chiar și atunci, vinovăția nu se vindecă prin disperare sau prin ritualuri inventate. Rudele pot vorbi la spovedanie despre propria neglijență, pot cere iertare lui Dumnezeu și pot schimba felul în care se îngrijesc de alți bolnavi.
Ce poate face familia după moarte
Familia poate:
- să anunțe preotul;
- să spună sincer împrejurările;
- să organizeze slujba înmormântării;
- să dea numele la Sfânta Liturghie;
- să facă parastasele la soroacele rânduite;
- să se roage acasă;
- să citească Psaltirea;
- să facă milostenie;
- să caute împăcarea în propria viață;
- să nu răspândească informații intime despre cel mort.
Nu trebuie făcută o listă exagerată de slujbe pentru a „compensa” lipsa ultimelor Taine. Rugăciunea Bisericii se păstrează cu rânduială, nu cu panică.
Ce trebuie comunicat preotului
Este util să fie spus:
- că persoana era botezată ortodox;
- dacă avea duhovnic;
- când s-a spovedit și împărtășit ultima dată, dacă se știe;
- dacă a cerut preotul;
- dacă l-a refuzat;
- dacă era conștientă;
- dacă preotul a fost chemat;
- dacă exista o boală lungă;
- dacă și-a exprimat dorința privind funeraliile;
- dacă apar alte probleme de apartenență bisericească.
Nu este necesar ca rudele să îi spună preotului păcate secrete pe care le presupun sau să discute public viața intimă a persoanei.
Ce învățăm pentru viitor
Cel mai important răspuns practic privește oamenii care sunt încă în viață.
Dacă cineva este grav bolnav:
- întrebați-l din timp dacă dorește preotul;
- nu așteptați agonia;
- nu prezentați spovedania și împărtășania ca semn că familia a renunțat la tratament;
- păstrați datele de contact ale parohiei;
- informați preotul despre starea bolnavului;
- facilitați împăcarea cu rudele;
- nu obligați, dar nici nu ascundeți posibilitatea Tainei;
- respectați voința liberă a persoanei;
- încurajați o viață bisericească regulată, nu numai o intervenție în ultima clipă.
Creștinul nu se pregătește pentru moarte printr-un singur gest final, ci prin pocăință, rugăciune, Împărtășanie și o viață trăită în legătură cu Dumnezeu.
Ce trebuie evitat
Nu este bine:
- să se creadă că omul nu poate fi înmormântat fiindcă nu s-a împărtășit înainte de moarte;
- să se anunțe public că a murit „negrijit”;
- să se administreze Taine după moarte;
- să se mărturisească păcatele în numele celui mort;
- să se pună Împărtășanie, aghiasmă sau o listă de păcate în sicriu;
- să se considere lumânarea o garanție a mântuirii;
- să se interzică pomana pentru că omul a murit fără lumânare;
- să se învinovățească familia pentru o moarte neașteptată;
- să se ascundă un refuz conștient și constant al Bisericii;
- să se comande multe slujbe din panică;
- să se amâne chemarea preotului pentru alți bolnavi din aceeași teamă.
Spovedania și Împărtășania trebuie prețuite fără a fi transformate în instrumente de frică după moarte.
Întrebări și răspunsuri
Se mai face slujba dacă omul a murit nespovedit și neîmpărtășit?
Da, în mod obișnuit, dacă era un creștin ortodox și nu există alt impediment canonic. Lipsa ultimelor Taine nu anulează automat slujba înmormântării.
Este obligatoriu să spunem public la slujbă că a murit nespovedit?
Nu. Împrejurările se comunică preotului în particular. Nu este necesar ca ele să fie adăugate în rugăciunile publice.
Dacă omul era inconștient, putea fi spovedit?
Nu putea face o spovedanie personală, deoarece nu își putea mărturisi păcatele și exprima pocăința. Preotul trebuia totuși chemat pentru a stabili ce rugăciuni și ce ajutor erau posibile.
Dacă a murit fără lumânare, mai facem pomană?
Da. Lumânarea este un simbol al credinței și rugăciunii, nu o condiție pentru pomană sau pentru mântuire.
Dacă a refuzat preotul, se mai face slujba?
Refuzul trebuie explicat preotului împreună cu împrejurările lui. Un refuz din frică sau confuzie nu este identic cu o respingere conștientă și constantă a Bisericii.
Putem repara după moarte lipsa spovedaniei?
Nu printr-o Taină postumă sau prin ritualuri inventate. Familia continuă rugăciunea Bisericii, pomenirea și milostenia și își îndreaptă propria viață.