Boala gravă nu pune familia în fața unei alegeri între tratament și ajutorul Bisericii. Îngrijirea medicală, calmarea durerii, rugăciunea, Spovedania, Sfânta Împărtășanie și Sfântul Maslu au rosturi diferite și se pot însoți. Preotul este bine să fie chemat din timp, cât omul își poate exprima voința, poate vorbi fără grabă și poate primi conștient ajutorul duhovnicesc pe care îl dorește.
Este prea devreme să chemăm preotul dacă medicii încă speră în vindecare?
Nu. Preotul nu este chemat numai atunci când moartea pare inevitabilă. El poate veni în timpul tratamentului, înaintea unei operații grele, într-o boală îndelungată sau atunci când omul nu se mai poate deplasa la biserică. Vizita poate cuprinde o discuție, rugăciune, Spovedanie, Sfânta Împărtășanie, Sfântul Maslu ori simplul sprijin al unui om care trece printr-o încercare serioasă.
Așteptarea ultimelor clipe poate face imposibil tocmai ceea ce presupune libertate și participare conștientă: mărturisirea păcatelor, exprimarea dorinței de a se împărtăși, împăcarea cu cei apropiați și o convorbire personală cu preotul. Chemarea lui din timp nu înseamnă că familia și-a pierdut speranța, ci că nu lasă grija sufletească pentru momentul în care bolnavul poate să nu mai vorbească sau să nu mai înghită.
Mai pe larg: Când chemăm preotul la omul bolnav?
Ce facem dacă bolnavul se supără când aude de preot?
Nu îl constrângem, nu îl speriem și nu îi ascundem scopul vizitei. Mai întâi este bine să aflăm motivul refuzului. Uneori omul asociază venirea preotului exclusiv cu moartea și crede că familia i-a ascuns un diagnostic grav. I se poate explica simplu că preotul merge și la oameni care se tratează, la bolnavi cronici, la cei aflați înaintea unei operații și la cei care nu mai pot ajunge la biserică.
Poate fi propusă mai întâi o discuție, fără presiunea de a se spovedi sau împărtăși imediat. Dacă bolnavul acceptă, familia trebuie să îi lase libertate și intimitate. Dacă refuzul rămâne conștient și ferm, rudele pot cere preotului sfat despre felul în care să poarte discuția și pot continua să se roage, dar nu pot hotărî în locul persoanei. Sfintele Taine nu se primesc prin constrângere sau prin înșelarea celui bolnav.
Vezi și: Ce poate face familia pentru un om aflat pe moarte?
Poate preotul veni la spital sau la azil?
De regulă, da. Familia trebuie să ia legătura cu preotul și, în același timp, să verifice regulile instituției. Este util să comunice secția, salonul, programul de acces, starea bolnavului, posibilitatea de a vorbi și de a înghiți, precum și existența unor restricții sanitare. Unele spitale și centre de îngrijire au preot sau capelă proprie; în alte cazuri se poate solicita accesul preotului parohiei.
Vizita se organizează fără a împiedica tratamentul și fără a opri oxigenul, perfuziile, aparatura sau procedurile medicale. Dacă focul deschis este interzis, nu se aprinde lumânare în salon. Dacă bolnavul este izolat sau accesul este limitat, preotul și personalul medical vor stabili ce este posibil. Familia nu trebuie să amâne apelul până când toate detaliile sunt rezolvate: este suficient să descrie situația sincer, iar pașii practici se pot coordona apoi.
Mai pe larg: Când chemăm preotul la omul bolnav?
Chemarea preotului înseamnă că familia renunță la tratament?
Nu. Îngrijirea medicală și cea duhovnicească nu se exclud și nu trebuie puse în conflict. Medicii tratează boala, controlează durerea, urmăresc funcțiile trupului și recomandă îngrijirea paliativă atunci când este necesar. Preotul se roagă, săvârșește Tainele Bisericii și îl ajută pe bolnav să se împace cu Dumnezeu și cu oamenii.
Familia nu întrerupe medicația, hrana necesară, oxigenul sau alte măsuri recomandate de echipa medicală pentru a face loc unei slujbe. Nici venirea preotului, nici Maslul și nici o schimbare observată în timpul rugăciunii nu constituie indicație medicală pentru oprirea tratamentului. În același timp, tratamentul nu este motiv pentru amânarea la nesfârșit a Spovedaniei sau Împărtășaniei. Cele două forme de grijă pot fi organizate împreună, cu respectarea stării și voinței bolnavului.
Contextul general este prezentat în pagina Pregătirea pentru moarte.
Poate fi spovedit un om care vorbește foarte puțin?
Da, dacă este conștient, înțelege ce se întâmplă și își poate exprima, chiar pe scurt, voința și pocăința. Spovedania nu trebuie să devină o relatare lungă care îl epuizează. Preotul poate pune întrebări simple, poate lăsa timp pentru răspuns și poate adapta convorbirea la puterile omului. Un bolnav care vorbește greu poate răspunde prin cuvinte scurte, gesturi clare sau alte mijloace de comunicare pe care preotul le poate înțelege fără îndoială.
Nu orice pierdere a vorbirii este însă identică. Confuzia severă, lipsa conștiinței sau imposibilitatea totală de a comunica schimbă situația. Familia trebuie să descrie exact starea bolnavului și să nu răspundă în locul lui. Preotul apreciază ce se poate face potrivit rânduielii și poate rosti rugăciuni chiar atunci când Spovedania propriu-zisă nu mai este posibilă.
Mai pe larg: Spovedania și Împărtășania înainte de moarte
Poate familia să-i spună preotului păcatele bolnavului?
Familia nu poate face Spovedania în locul bolnavului și nu îi poate atribui o mărturisire pe care el nu a făcut-o. Spovedania este personală, liberă și confidențială. Rudele pot comunica numai informațiile necesare pentru înțelegerea situației: că omul vorbește greu, că este confuz, că și-a exprimat dorința de a se spovedi sau că a cerut anterior venirea preotului.
Nu este potrivit ca membrii familiei să transforme întâlnirea într-o listă de acuzații, să relateze conflicte vechi sau să îi ceară preotului să îl confrunte pe bolnav. Dacă există o nedreptate concretă ce trebuie reparată, ea poate fi semnalată cu discreție, dar hotărârea de a o mărturisi și de a se pocăi aparține persoanei. În timpul Spovedaniei, rudele trebuie să părăsească încăperea, pe cât permite starea bolnavului, și să nu înregistreze ori să ceară ulterior conținutul mărturisirii.
Vezi: Spovedania și Împărtășania înainte de moarte
Poate familia cere Împărtășania dacă bolnavul este inconștient?
Familia poate și este bine să îl anunțe pe preot, dar nu poate consimți la Împărtășanie în locul bolnavului. Rudele trebuie să spună ceea ce știu cu adevărat: dacă persoana și-a exprimat anterior dorința de a se împărtăși, dacă participa la viața Bisericii, când s-a spovedit ultima dată și ce anume a dus la pierderea conștiinței.
Sfânta Împărtășanie presupune primire liberă și trebuie administrată fără a pune persoana în pericol. Dacă omul nu poate răspunde sau nu poate înghiți, preotul va hotărî ce este posibil potrivit rânduielii. Familia nu încearcă să îi dea singură ceva în gură și nu ascunde dificultățile de înghițire. Chiar dacă Împărtășania nu mai poate fi primită, chemarea preotului nu este inutilă: el se poate ruga la căpătâiul celui inconștient și poate îndruma familia în ultimele clipe.
Mai pe larg: Spovedania și Împărtășania înainte de moarte
Se poate împărtăși bolnavul dacă a mâncat sau și-a luat medicamentele?
În cazul unui om grav bolnav, pregătirea obișnuită pentru Împărtășanie se adaptează stării sale. Faptul că a mâncat sau și-a luat medicamentele nu trebuie ascuns și nu este motiv pentru întreruperea tratamentului. Postul înainte de Împărtășanie nu se aplică rigid atunci când poate agrava boala, iar medicamentele necesare se iau potrivit indicației medicale.
Preotului i se spune exact când a mâncat, ce tratament urmează, dacă are greață, vărsături sau dificultăți de înghițire. El va hotărî cum se poate proceda. Familia nu trebuie să lase bolnavul fără apă, hrană sau medicamente din proprie inițiativă și nici să insiste asupra Împărtășaniei atunci când înghițirea nu este sigură. Grija pentru Sfânta Taină și grija pentru viața omului cer aceeași sinceritate și atenție.
Vezi: Spovedania și Împărtășania înainte de moarte
Maslul se face numai pentru muribunzi?
Nu. Sfântul Maslu este Taina rugăciunii Bisericii pentru omul bolnav și suferind. El poate fi săvârșit într-o boală gravă, în timpul unei suferințe îndelungate, înaintea unei intervenții dificile sau atunci când starea omului s-a slăbit mult. Faptul că se face Maslu nu înseamnă că moartea este apropiată și nici că familia a renunțat la vindecare.
Maslul nu este identic cu Spovedania și nu înlocuiește Sfânta Împărtășanie. În funcție de starea persoanei, preotul poate recomanda mai întâi Spovedania, poate aduce Împărtășania sau poate stabili o altă ordine. Nici prezența unui singur preot, nici săvârșirea unei rânduieli mai scurte din cauza stării bolnavului nu trebuie interpretate superstițios. Important este sensul Tainei: rugăciunea Bisericii, ungerea cu untdelemn și cererea de vindecare sufletească și trupească.
Mai pe larg: Maslul pentru omul bolnav sau aflat pe patul morții
Maslul garantează vindecarea și permite oprirea tratamentului medical?
Nu. Biserica se roagă cu adevărat pentru vindecarea omului, dar Sfântul Maslu nu este o procedură automată și nu obligă un anumit rezultat. Vindecarea poate însemna însănătoșire trupească, ușurarea suferinței, întărire sufletească, iertare și pace înaintea lui Dumnezeu. Taina nu promite că fiecare boală se va vindeca după așteptările familiei.
Maslul nu înlocuiește medicul, tratamentul, calmarea durerii sau îngrijirea paliativă. Medicația se schimbă numai după indicația specialiștilor. Nu se caută preziceri despre viață și moarte în felul în care arde lumânarea, în untdelemn, în făină, în pagina la care se deschide Evanghelia sau în durata slujbei. Aceste interpretări nu fac parte din rânduiala Tainei. Rugăciunea și tratamentul rămân forme distincte de grijă față de aceeași persoană.
Vezi: Maslul pentru omul bolnav sau aflat pe patul morții
Poate familia să citească fără preot Canonul la ieșirea sufletului?
Da, familia se poate ruga și poate citi dintr-o carte de rugăciuni aprobată textele rânduite pentru mireni. Rugăciunea poate cuprinde psalmi, cereri scurte și canonul destinat omului aflat în apropierea morții. Nu este nevoie de o lectură zgomotoasă sau continuă dacă aceasta îl obosește pe bolnav. Rugăciunea se face cu pace, fără a transforma camera într-un loc al panicii.
Slujba deplină, cu binecuvântări, ectenii și rugăciuni rezervate clericului, se lasă preotului. Denumirea și alcătuirea rânduielii pot diferi între tradiția românească și cea slavă, de aceea este bine ca familia să folosească o carte recomandată de parohie. Canonul nu grăbește moartea, nu o prezice și nu înlocuiește chemarea preotului, Spovedania sau Sfânta Împărtășanie. El este rugăciunea Bisericii și a familiei pentru mila, pacea și ajutorul lui Dumnezeu în ceasul greu al despărțirii.
Mai pe larg: Rugăciunea pentru omul aflat pe moarte și Canonul la ieșirea sufletului
Este obligatoriu ca muribundul să aibă o lumânare aprinsă și ce facem dacă nu este posibil?
Nu. Lumânarea este un semn creștin al credinței, al rugăciunii și al lui Hristos, Lumina lumii, dar nu este o condiție mecanică a mântuirii. Dacă omul poate și dorește, o poate ține în mână. Dacă este prea slăbit, lumânarea se poate așeza într-un sfeșnic sigur sau poate fi ținută de cineva apropiat, fără a-i forța degetele și fără a pune în pericol patul, hainele ori aparatura.
Dacă focul este interzis sau periculos, mai ales lângă oxigen, regula de siguranță trebuie respectată. Familia se poate ruga fără lumânare și poate aprinde una la biserică. Dacă omul moare pe neașteptate ori fără lumânare, nu înseamnă că rânduiala creștină a fost anulată sau că sufletul a fost lipsit de ajutorul lui Dumnezeu. Lumânarea nu preia păcatele, nu garantează mântuirea și nu trebuie înconjurată de interpretări magice.
Mai pe larg: Lumânarea la ieșirea sufletului