În tradiția ortodoxă românească și moldovenească, lângă omul care se apropie de sfârșitul vieții se aprinde adesea o lumânare. Dacă starea lui permite, lumânarea poate fi ținută în mână; dacă acest lucru nu este posibil sau nu este sigur, ea poate fi așezată într-un sfeșnic stabil, lângă icoană ori într-un loc potrivit din cameră. Gestul mărturisește credința în Hristos, Lumina lumii, și însoțește rugăciunea Bisericii și a familiei.

Lumânarea are un sens creștin profund, dar nu este o condiție mecanică a mântuirii. Ea nu „deschide drumul” sufletului prin puterea materiei, nu înlocuiește Spovedania și Sfânta Împărtășanie și nu transformă în mod automat moartea într-un sfârșit creștinesc. Dacă omul a murit fără lumânare, dacă flacăra s-a stins sau dacă focul deschis a fost interzis în spital, familia nu trebuie să cadă în panică ori să creadă că sufletul a rămas fără ajutor.

Pe scurt

  • Lumânarea aprinsă este semn al lui Hristos, Lumina lumii, al credinței, rugăciunii și nădejdii în viața veșnică.
  • Ea amintește și de lumina faptelor bune cu care creștinul este chemat să-L întâmpine pe Dumnezeu.
  • Este bine să fie aprinsă lângă omul aflat pe moarte, dar nu este obligatoriu ca el să o țină personal în mână.
  • Lumânarea nu trebuie să împiedice îngrijirea medicală, să fie pusă într-o mână fără putere sau să fie aprinsă lângă oxigen și materiale inflamabile.
  • Dacă focul deschis este interzis, familia se poate ruga fără lumânare; lipsa flăcării nu micșorează puterea rugăciunii.
  • Spovedania, Sfânta Împărtășanie, rugăciunea și împăcarea sunt mai importante decât împlinirea exterioară a obiceiului.
  • Dacă altcineva ține lumânarea, nu preia păcatele celui care moare.
  • Stingerea, pâlpâirea, fumul sau felul în care se topește ceara nu sunt mesaje despre suflet și nu trebuie interpretate.
  • Moartea fără lumânare nu interzice înmormântarea, parastasul, pomana sau rugăciunea pentru cel adormit.
  • După moarte se pot aprinde lumânări lângă cel adormit, la biserică și la slujbele de pomenire, dar aceasta este o etapă distinctă.

Ce simbolizează lumânarea

În Sfânta Scriptură, lumina este una dintre imaginile prin care se vorbește despre Dumnezeu, despre adevăr și despre viața primită de la Hristos. Mântuitorul spune: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” (Ioan 8, 12). De aceea, lumânarea aprinsă lângă omul aflat la sfârșitul vieții nu este un simplu obiect tradițional. Ea trimite la Hristos, în Care creștinul și-a pus nădejdea în timpul vieții și Căruia Îi încredințează sufletul său.

Lumânarea amintește și de chemarea adresată ucenicilor: „Voi sunteți lumina lumii” și „așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 14–16). În acest sens, flacăra poate fi privită ca mărturie a unei vieți care trebuia să rodească prin credință, iubire și fapte bune.

O altă imagine este pilda celor zece fecioare, dintre care cele înțelepte L-au întâmpinat pe Mire cu candelele aprinse (Matei 25, 1–13). Biserica nu folosește această pildă pentru a spune că obiectul material salvează omul, ci pentru a chema la priveghere și pregătire duhovnicească. Adevărata „candelă aprinsă” este viața trăită în credință, pocăință și dragoste; lumânarea văzută exprimă această nădejde și această rugăciune.

În limbajul pastoral se spune uneori că lumânarea îl „călăuzește” pe cel care pleacă. Expresia trebuie înțeleasă simbolic. Sufletul nu are nevoie de o flacără materială pentru a vedea un drum fizic. Hristos este Lumina și Călăuzitorul, iar familia Îi încredințează Lui omul pe care îl iubește. Când imaginea este luată literal și se afirmă că sufletul ar rătăci în întuneric fără lumânare, un simbol creștin este transformat într-o credință superstițioasă.

Lumânarea face parte din pregătirea creștinească, dar nu o înlocuiește

În vorbirea populară din Moldova și România, despre un om pregătit pentru moarte se spune uneori că a fost grijit, iar pregătirea este numită grijanie. În sensul ei serios, această grijă cuprinde mai ales chemarea preotului, Spovedania, Sfânta Împărtășanie, rugăciunea, împăcarea cu Dumnezeu și cu oamenii. Lumânarea poate însoți toate acestea ca semn vizibil al credinței.

Nu este corect însă să reducem întreaga pregătire la faptul că omul a avut sau nu o lumânare în mână. Se întâmplă ca familia să fie foarte preocupată să găsească lumânarea potrivită, dar să amâne chemarea preotului până când bolnavul nu mai poate vorbi și nu se mai poate spovedi. Ordinea trebuie să fie inversă: cât timp omul este conștient, prioritatea este întâlnirea lui vie cu Biserica prin Taine și rugăciune.

Lumânarea nu poate înlocui:

  • pocăința și mărturisirea păcatelor;
  • Sfânta Împărtășanie;
  • împăcarea cu cei față de care omul a greșit;
  • rugăciunea pentru cel aflat pe moarte;
  • viața creștină trăită înaintea bolii;
  • mila și judecata lui Dumnezeu.

De aceea, familia care observă agravarea bolii este îndemnată să citească mai întâi Când chemăm preotul la omul bolnav? și Spovedania și împărtășania înainte de moarte. Lumânarea își păstrează sensul numai în această ordine mai largă a vieții bisericești.

Trebuie ținută neapărat în mâna celui care moare?

Nu. Așezarea lumânării în mâna omului aflat pe moarte este un obicei evlavios răspândit, dar nu trebuie aplicat fără discernământ. Dacă omul este treaz, are putere, înțelege gestul și dorește să țină lumânarea, aceasta poate fi pusă cu grijă în mâna lui. Cineva trebuie să rămână aproape pentru ca flacăra și ceara să nu îl ardă.

În multe situații, bolnavul nu mai poate ține în siguranță niciun obiect. Mâna poate tremura, poate fi foarte slăbită, paralizată, conectată la perfuzie sau acoperită de dispozitive medicale. Omul poate fi agitat, confuz, somnolent sau inconștient. În asemenea cazuri, nu este potrivit să i se forțeze degetele în jurul lumânării și nici să i se lege lumânarea de mână. Gestul exterior nu trebuie să provoace durere, arsură sau împiedicarea tratamentului.

Lumânarea poate fi:

  • ținută de o rudă aflată lângă pat;
  • așezată într-un sfeșnic stabil, la o distanță sigură;
  • aprinsă lângă icoană, dacă încăperea permite;
  • aprinsă în altă cameră în care familia se roagă;
  • aprinsă în biserică, dacă folosirea focului nu este posibilă lângă bolnav.

Sensul ei nu se pierde pentru că nu se află chiar în mâna omului. Important este ca gestul să însoțească rugăciunea și să respecte demnitatea și starea lui reală.

Cine poate ține lumânarea

Oricare dintre cei apropiați poate ține lumânarea, dacă acest lucru se face cu liniște și în siguranță. Nu există o regulă bisericească potrivit căreia numai o anumită rudă, o persoană de același sex sau cineva cu o anumită stare familială ar putea face acest lucru.

În unele locuri circulă teama că persoana care ține lumânarea ar prelua păcatele, boala ori „soarta” celui care moare. Această idee nu are temei creștin. Păcatul nu se transmite prin atingerea unei lumânări și nu trece de la un om la altul printr-un asemenea gest. Fiecare persoană răspunde înaintea lui Dumnezeu pentru propria viață, iar a sta lângă un bolnav și a-i ține lumânarea este un act de iubire și rugăciune, nu un pericol spiritual.

Cel care ține lumânarea nu trebuie să se concentreze asupra flăcării ca asupra unui semn de descifrat. Poate rosti încet „Doamne, miluiește”, Rugăciunea lui Iisus sau alte rugăciuni potrivite. Articolul Rugăciunea pentru omul aflat pe moarte și Canonul la ieșirea sufletului explică ce poate citi familia și când este nevoie de preot.

Ce fel de lumânare se folosește

În mod obișnuit se folosește o lumânare bisericească simplă, curată, care arde stabil și nu produce mult fum. Nu este nevoie de o formă specială, de o anumită culoare, de un preț mare sau de un număr stabilit de lumânări. O singură lumânare este suficientă.

Este firesc ca familia să procure lumânarea de la biserică, unde ea este și o mică ofrandă prin care credinciosul sprijină comunitatea. Totuși, proveniența lumânării nu trebuie transformată într-o condiție magică. Dacă într-o urgență este disponibilă numai o lumânare simplă, rugăciunea nu devine lipsită de valoare.

Unele familii păstrează o lumânare de la Botez, de la Cununie sau de la o sărbătoare și doresc să o aprindă la sfârșitul vieții. Un asemenea obicei familial poate avea valoare de aducere-aminte, dar nu există obligația de a păstra o anumită lumânare zeci de ani și nici credința că numai ea ar fi „bună pentru ieșirea sufletului”. Nu obiectul salvează, ci Hristos.

O candelă aprinsă înaintea icoanei poate însoți de asemenea rugăciunea. Lumânarea și candela au simbolism apropiat, însă niciuna nu trebuie lăsată nesupravegheată. După moarte, folosirea lumânărilor și candelei este tratată mai amplu în Lumânările la înmormântare și parastas și Candela pentru cel adormit.

Lumânarea în spital și lângă aparatura medicală

În multe spitale este interzis focul deschis. Interdicția nu este îndreptată împotriva credinței, ci protejează bolnavii, personalul și aparatura. Un incendiu într-o secție medicală poate avea urmări grave, iar oxigenul favorizează arderea chiar și atunci când nu vedem o flacără la sursa lui.

Nu se aprinde lumânarea:

  • lângă mască, canulă sau butelie de oxigen;
  • în apropierea materialelor de pansament și a dezinfectanților inflamabili;
  • sub lenjerie, lângă păr, haine sau perdele;
  • într-un suport instabil, pe marginea patului ori pe aparatură;
  • atunci când personalul medical o interzice;
  • într-o cameră în care nimeni nu o poate supraveghea.

Dacă regulile spitalului nu permit flacăra, familia nu trebuie să se certe cu personalul și nici să aprindă lumânarea pe ascuns. Se poate folosi, dacă este acceptată, o lumină electrică simbolică, dar aceasta nu trebuie prezentată ca un obiect liturgic identic cu lumânarea de ceară. Mai simplu și mai important este ca cei apropiați să se roage, să cheme preotul spitalului sau preotul parohiei și să aprindă o lumânare la biserică.

Nicio rânduială a Bisericii nu cere punerea în pericol a bolnavului. Prudența nu este lipsă de credință. Grija pentru viața și trupul omului face parte din datoria creștină.

Dacă lumânarea se stinge

O lumânare se poate stinge din motive obișnuite: curent de aer, fitil prea scurt, ceară de calitate slabă, mișcarea mâinii, lipsa oxigenului în jurul fitilului sau atingerea accidentală. Niciunul dintre aceste lucruri nu spune cât mai are omul de trăit și nu arată ce se întâmplă cu sufletul lui.

Nu trebuie interpretate ca semne:

  • stingerea bruscă a flăcării;
  • pâlpâirea sau înclinarea ei;
  • fumul mai închis la culoare;
  • trosnetul fitilului;
  • ceara care curge mult ori puțin;
  • arderea mai repede sau mai încet;
  • imposibilitatea de a aprinde lumânarea din prima încercare.

A căuta în aceste fenomene un mesaj despre mântuire, păcate, prezențe nevăzute sau apropierea exactă a morții înseamnă a transforma lumânarea într-un instrument de ghicire. Credința Bisericii nu se sprijină pe asemenea interpretări. Dacă flacăra se stinge, lumânarea poate fi reaprinsă atunci când este sigur sau poate rămâne stinsă; rugăciunea continuă.

Aceeași măsură se aplică oricărei încercări de a prezice moartea după ceară, umbră, icoană, respirație ori alte detalii. Pagina Ce nu trebuie făcut din frică sau superstiție? explică principiul mai larg: în ceasul suferinței, familia are nevoie de rugăciune și luciditate, nu de semne inventate.

Dacă omul a murit fără lumânare

Trebuie spus limpede: moartea fără lumânare nu înseamnă că omul este condamnat, că sufletul lui a rămas „în întuneric” sau că rugăciunea Bisericii nu îl mai poate însoți. Pot exista multe motive reale: moarte subită, accident, internare, interdicția focului, lipsa familiei, pierderea neașteptată a conștiinței ori simplul fapt că nimeni nu a avut o lumânare la îndemână.

Soarta veșnică a omului nu este hotărâtă de prezența unui obiect în ultima secundă. Dumnezeu cunoaște întreaga lui viață, credința, pocăința, faptele și împrejurările morții. Familia nu trebuie să se judece fără milă și nici să accepte afirmații potrivit cărora a „pierdut sufletul” celui drag pentru că nu a aprins lumânarea la timp.

Dacă moartea s-a produs:

  1. se anunță medicul sau persoana competentă pentru constatarea decesului;
  2. se anunță preotul și se explică simplu împrejurările;
  3. se trece la rugăciunile pentru cel adormit;
  4. se pregătesc înmormântarea și pomenirea potrivit rânduielii Bisericii.

Nu există o interdicție generală de a face parastas, pomană sau alte pomeniri pentru cineva care a murit fără lumânare. Nici nu trebuie inventate compensații, numere speciale de lumânări ori ritualuri menite să „repare” lipsa. Preotul poate îndruma familia potrivit situației concrete, dar lumânarea nu devine criteriul după care este admisă rugăciunea pentru cel mort.

Se mai aprinde lumânarea după moarte?

Da. După ce moartea a fost constatată, familia poate aprinde o lumânare sau o candelă lângă icoană și se poate ruga pentru cel adormit. În unele locuri se aprinde o lumină în camera în care se află trupul; la slujbe, cei prezenți țin lumânări, iar lumânări se așază în colivă și în colaci. Toate acestea mărturisesc nădejdea în Hristos și în Înviere.

Totuși, trebuie păstrată distincția dintre cele două momente:

  • înainte de moarte, lumânarea însoțește rugăciunea pentru omul încă viu și pregătirea lui creștinească;
  • după moarte, lumânarea însoțește rugăciunea și pomenirea celui adormit.

După deces nu se continuă cu forța gesturile destinate celui viu și nu se pune lumânarea în mâna trupului pentru a crea impresia că omul „a murit cu lumină”. Adevărul nu trebuie înlocuit printr-o punere în scenă. Se aprinde lumânarea cu sensul rugăciunii pentru cel adormit, fără a falsifica împrejurarea morții.

Ce este mai important în ultimele clipe

Lumânarea este un semn frumos și vechi, dar omul are nevoie înainte de toate de prezență, rugăciune și pace. În ultimele clipe, familia poate fi tentată să se ocupe simultan de multe detalii: lumânare, icoană, telefonarea rudelor, obiecte, haine și tradiții auzite de la alții. Această agitație poate face ca bolnavul să rămână fără liniște și fără ajutorul care contează cu adevărat.

Ordinea firească este:

  1. să fie continuată îngrijirea medicală și calmarea durerii;
  2. să fie chemat preotul cât timp omul poate primi Tainele;
  3. să fie respectată voința și demnitatea bolnavului;
  4. să se păstreze rugăciunea și liniștea;
  5. să se aprindă lumânarea numai dacă împrejurările permit și fără risc.

A ține lumânarea, dar a tulbura omul cu țipete, certuri sau discuții despre semne nu exprimă sensul creștin al gestului. Mai potrivit este ca unul dintre cei apropiați să rămână lângă el, să îi vorbească blând, să rostească o rugăciune și să îi lase spațiu pentru întâlnirea cu preotul. Rolul familiei este dezvoltat separat în Ce poate face familia pentru un om aflat pe moarte?.

Întrebări și răspunsuri

Este obligatoriu ca omul să moară cu lumânarea aprinsă în mână?

Nu. Este un obicei creștin răspândit și plin de sens, dar nu o condiție mecanică a mântuirii. Lumânarea poate fi ținută de altcineva sau așezată în siguranță; dacă nu poate fi aprinsă, familia continuă rugăciunea.

Dacă omul este inconștient, îi punem lumânarea în mână?

Nu este necesar și poate fi periculos. Dacă mâna nu mai poate ține obiectul, lumânarea se așază într-un sfeșnic sigur sau este ținută de o persoană apropiată. Nu se leagă de mână și nu se împiedică procedurile medicale.

Poate o rudă să țină lumânarea fără să preia păcatele celui care moare?

Da. Păcatele nu se transmit prin lumânare. A ține lumânarea lângă un om aflat pe moarte este un gest de iubire și rugăciune.

Ce facem dacă în spital este interzisă flacăra?

Respectăm regulile spitalului. Ne rugăm lângă bolnav, chemăm preotul dacă accesul este permis și putem aprinde o lumânare în biserică. În apropierea oxigenului nu se folosește foc deschis.

Dacă lumânarea se stinge, este semn că sufletul nu poate pleca?

Nu. Stingerea are cauze fizice obișnuite și nu transmite un mesaj despre suflet. Lumânarea poate fi reaprinsă dacă este sigur, dar nu este obligatoriu.

Dacă omul a murit fără lumânare, se mai poate face parastas și pomană?

Da. Lipsa lumânării nu interzice rugăciunea, înmormântarea, parastasul sau milostenia. Familia îi spune preotului împrejurările reale și urmează rânduiala pentru cel adormit.

Este mai importantă lumânarea sau Spovedania și Împărtășania?

Spovedania și Sfânta Împărtășanie au o importanță incomparabil mai mare, deoarece sunt Taine ale Bisericii. Lumânarea este un semn care le poate însoți, nu le poate înlocui.

Putem aprinde o candelă în locul lumânării?

Da, acasă și în condiții sigure, candela poate însoți rugăciunea. În spital se respectă regulile instituției. Nici lumânarea, nici candela nu trebuie tratate magic sau lăsate nesupravegheate.