În ziua înmormântării, înainte ca sicriul să pornească spre biserică sau direct spre cimitir, preotul săvârșește de obicei o rugăciune la locul unde se află cel adormit: în casa familiei, în capela bisericii, în capela cimitirului ori într-o sală mortuară. Această rânduială marchează trecerea de la zilele de priveghi la drumul public al înmormântării și adună familia în jurul rugăciunii înaintea despărțirii văzute de locuință sau de locul de priveghere.
După rugăciune, sicriul este ridicat și scos cu grijă, iar cortegiul se așază potrivit rânduielii parohiei și posibilităților locului. În unele comunități se cântă „Sfinte Dumnezeule”, se tămâiază și se rostește o ectenie pentru cel adormit. Detaliile pot varia, însă sensul rămâne același: creștinul este însoțit spre slujba înmormântării și spre mormânt prin rugăciunea Bisericii, nu prin gesturi magice sau prin reguli de teamă.
Pe scurt
- Rugăciunea se poate săvârși acasă, la capelă sau într-o sală mortuară, după locul în care se află trupul.
- Familia stabilește dinainte ora cu preotul și confirmă traseul: spre biserică, spre capelă ori direct spre cimitir.
- Înainte de slujbă se pregătesc numai lucrurile convenite cu preotul: lumânări, tămâie, colivă, colac, vin sau alte obiecte cerute de rânduiala locală.
- În timpul rugăciunii se opresc conversațiile, fotografierea nepotrivită, împărțirea darurilor și pregătirile zgomotoase.
- Sicriul se ridică și se transportă numai de persoane capabile, pe un traseu eliberat și sigur.
- Nu este obligatoriu ca rudele apropiate să poarte sicriul dacă vârsta, sănătatea, emoția sau condițiile tehnice nu permit.
- Cântarea Trisaghionului — „Sfinte Dumnezeule...” — însoțește în multe locuri scoaterea și plecarea, dar forma concretă o conduce preotul și cântărețul.
- Spargerea unui vas, tragerea de sicriu, aruncarea grâului sau banilor și alte gesturi „ca să nu mai moară cineva” nu fac parte din rânduiala creștină.
- Plecarea de la casă sau capelă nu încheie rugăciunea, ci deschide procesiunea funerară spre biserică și cimitir.
Ce este slujba de plecare
Slujba săvârșită înaintea scoaterii sicriului este o rugăciune pentru iertarea și odihna celui adormit și pentru întărirea celor rămași. În limbajul local poate fi numită simplu „slujba de acasă”, „rugăciunea de la capelă”, „ieșirea” sau panihidă. Denumirea exactă și alcătuirea pot diferi după cartea de cult folosită și după practica parohiei.
Ea nu trebuie confundată cu întreaga slujbă a înmormântării din biserică. Rugăciunea de plecare este, în mod obișnuit, mai scurtă. Ea face legătura între priveghi și prohodirea propriu-zisă, iar apoi între locul în care trupul a fost așezat și drumul către biserică ori cimitir.
De asemenea, nu este identică cu stâlpii săvârșiți în zilele anterioare. Stâlpii sunt rugăciuni și citiri evanghelice din perioada de dinaintea înmormântării, în timp ce slujba de plecare se face la ora stabilită pentru începerea drumului final. Despre această diferență se poate citi în pagina Ce sunt stâlpii și când se săvârșesc?.
Unde se săvârșește
În trecut, trupul rămânea cel mai adesea în casa familiei, iar rugăciunea se făcea acolo. Astăzi, mai ales în mediul urban, trupul poate fi depus într-o capelă, într-o sală funerară sau în capela cimitirului. Biserica nu condiționează demnitatea înmormântării de păstrarea trupului în locuință.
Slujba poate avea loc:
- în casa în care a fost așezat cel adormit;
- în curtea casei, dacă spațiul interior este prea mic și condițiile permit;
- în capela bisericii;
- în capela sau sala mortuară a cimitirului;
- într-un spațiu funerar amenajat;
- la locul de predare a trupului, atunci când împrejurările nu permit o priveghere obișnuită.
Alegerea locului depinde de starea trupului, regulile instituției, accesul persoanelor, vreme, siguranță și practica parohiei. Dacă trupul nu poate fi adus acasă sau în biserică, slujba nu devine lipsită de sens. Situațiile speciale sunt tratate separat în articolul Dacă trupul nu poate fi adus la biserică.
Ce trebuie stabilit înainte de sosirea preotului
Pentru ca rugăciunea și plecarea să nu fie întrerupte de neclarități, familia sau persoana care coordonează înmormântarea trebuie să confirme din timp câteva lucruri:
- ora exactă la care vine preotul;
- locul unde va fi săvârșită rugăciunea;
- dacă sicriul merge mai întâi la biserică sau direct la cimitir;
- cine aduce crucea, coliva, colacul, vinul, lumânările și celelalte obiecte convenite;
- cine va purta sicriul și cine coordonează transportul;
- dacă există trepte, coridoare înguste, lift sau alte dificultăți de acces;
- unde se așază participanții și cum se formează cortegiul după ieșire;
- ce se transportă separat pentru a nu încărca sicriul sau traseul de evacuare.
Aceste detalii nu sunt lipsite de importanță. O organizare discretă înainte de slujbă permite ca momentul rugăciunii să nu fie tulburat de căutarea obiectelor, schimbarea traseului sau discuții contradictorii în fața familiei.
Ce pregătește familia
Lista concretă se stabilește cu preotul. Nu toate obiectele întâlnite într-o localitate sunt necesare peste tot, iar articolul de față nu trebuie folosit ca listă obligatorie de cumpărături.
În mod obișnuit pot fi pregătite:
- lumânări pentru preot, cântăreț și participanți;
- tămâie, cărbune și cățuie, dacă acestea sunt cerute;
- coliva și colacul;
- vinul folosit potrivit rânduielii;
- pomelnicul cu numele de botez al celui adormit;
- crucea care va însoți cortegiul și va fi așezată la mormânt;
- icoana aflată pe pieptul celui adormit;
- prosoape, prapori sau alte obiecte numai acolo unde sunt folosite în mod firesc și au fost convenite.
Sensul și statutul acestor lucruri sunt explicate în secțiunea Obiecte funerare și simboluri la înmormântare și parastas. Familia nu trebuie să accepte afirmația că lipsa unui obiect secundar ar opri rugăciunea sau ar pune sufletul în primejdie.
Darurile care urmează să fie împărțite se organizează, pe cât posibil, înainte sau după rugăciune. Împărțirea agitată a lumânărilor, prosoapelor, colacilor ori altor lucruri chiar în timpul slujbei distrage atenția și transformă un moment liturgic într-o operațiune de distribuție.
Cum se desfășoară rugăciunea
Când preotul începe slujba, cei prezenți se adună în liniște în jurul sicriului, fără să blocheze accesul. Telefoanele se pun pe silențios, iar discuțiile despre transport, locuri în mașini, bani și masă se amână.
Rânduiala poate cuprinde rugăciunile începătoare, ectenii pentru cel adormit, rugăciunea „Dumnezeul duhurilor și a tot trupul...”, tămâiere și cântarea „Veșnica pomenire”. În unele locuri sunt incluse și alte texte potrivit cărții de cult și momentului. Participanții nu trebuie să cunoască toate răspunsurile; ei urmăresc indicațiile preotului și ale cântărețului.
Lumânările aprinse mărturisesc credința în Hristos, Lumina lumii, și în viața veșnică. Ele trebuie ținute cu atenție, mai ales într-un spațiu mic, lângă haine, draperii, coroane și materiale ușor inflamabile. Dacă instituția interzice focul deschis, regula de siguranță se respectă; rugăciunea nu este anulată de lipsa lumânărilor aprinse.
Plânsul rudelor este firesc. Nimeni nu trebuie certat pentru lacrimi, dar nici nu este potrivit ca slujba să fie acoperită de strigăte impuse, bocete organizate sau intervenții care fac imposibilă auzirea rugăciunilor. Sobrietatea creștină nu înseamnă lipsă de durere, ci durere trăită fără deznădejde și fără spectacol.
Ce înseamnă scoaterea sicriului
Scoaterea sicriului este despărțirea văzută de casa, capela sau locul în care cel adormit a fost privegheat. Pentru familie poate fi unul dintre cele mai grele momente ale zilei, deoarece după această plecare trupul nu se mai întoarce în locuință.
În sens creștin, gestul nu reprezintă „alungarea” mortului din casă și nici ruperea unei legături printr-un act magic. Cel adormit este încredințat rugăciunii Bisericii și condus spre locul slujbei și al înhumării. Comuniunea cu el continuă prin rugăciune și pomenire, nu prin păstrarea sau manipularea obiectelor de la prag.
În multe locuri, la ridicarea și scoaterea sicriului se cântă Trisaghionul — „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi”. Cântarea este închinată Sfintei Treimi și însoțește plecarea celui care a trăit și a fost botezat în numele Ei. Pe durata Săptămânii Luminate se folosește rânduiala pascală specifică, după îndrumarea preotului.
Tămâierea din jurul sicriului și al celor prezenți este semn al rugăciunii care se înalță către Dumnezeu. Ea nu „curăță drumul de duhuri” și nu trebuie interpretată ca protecție magică a pragului sau a curții.
Cum se scoate sicriul în siguranță
Cinstirea celui adormit cere și grijă concretă. Sicriul poate fi greu, spațiul poate fi îngust, iar purtătorii pot fi emoționați sau obosiți. De aceea, ridicarea nu se improvizează.
Este bine ca:
- numărul purtătorilor să fie potrivit greutății și traseului;
- persoanele care poartă sicriul să poată face acest lucru fizic;
- traseul până la vehicul să fie eliberat de covoare, cabluri, scaune și alte obstacole;
- treptele și suprafețele alunecoase să fie verificate;
- ușile, liftul și punctele de întoarcere să fie măsurate din timp;
- capacul și mânerele sicriului să fie verificate de cei responsabili;
- o singură persoană să coordoneze ridicarea și coborârea;
- copiii și persoanele fragile să nu stea în zona de trecere.
Rudele apropiate pot purta sicriul dacă doresc și dacă este sigur. Nu există însă o obligație universală ca fiii, frații, cumnații sau un anumit număr de bărbați să îl ducă. În mediul urban, personalul instruit poate face transportul, iar familia poate merge imediat în urma sicriului. A primi acest ajutor nu este lipsă de iubire.
Nici femeilor nu li se poate atribui o interdicție dogmatică universală de a atinge sau a purta sicriul. Practicile locale pot fi diferite, dar decizia trebuie luată după siguranță, posibilități și rânduiala concretă, nu după ideea că atingerea ar produce o impuritate religioasă.
Cu fața înainte sau cu picioarele înainte?
În unele îndrumări și tradiții locale se spune că sicriul se scoate astfel încât fața celui adormit să fie orientată spre ieșire; în alte locuri, transportul este descris prin orientarea picioarelor înainte. Practica reală diferă în funcție de poziția sicriului, construcția clădirii, vehicul și obiceiul locului.
Acest detaliu nu are valoarea unei dogme și nu trebuie transformat într-un motiv de ceartă sau teamă. Nu orientarea fizică stabilește soarta sufletului. Familia urmează indicația preotului și a celor care efectuează transportul în condiții de siguranță.
Ce se întâmplă la prag și în curte
Pragul casei a adunat în tradiția populară numeroase gesturi fără temei bisericesc. Se poate întâlni obiceiul de a sparge un vas, de a răsturna apă, de a trage de sicriu de trei ori, de a rosti formule prin care mortului i se cere „să nu ia pe nimeni”, de a arunca grâu, porumb, bani sau alte obiecte în urma lui.
Aceste gesturi pornesc din frica întoarcerii mortului, a unui nou deces ori a unei influențe nevăzute asupra casei. Ele nu fac parte din slujba ortodoxă și nu trebuie amestecate cu rugăciunea. Moartea unei alte persoane nu este prevenită prin spargerea unui obiect, iar cel adormit nu devine o amenințare pentru familie.
Dacă rudele mai în vârstă insistă asupra unui obicei, răspunsul trebuie să fie calm. Nu este nevoie de ceartă în ziua înmormântării, dar nici de împlinirea unei practici din frică. Se poate spune simplu că familia urmează rânduiala stabilită cu preotul. Pentru explicații detaliate poate fi consultată secțiunea Obiceiuri populare și superstiții la înmormântare.
Se oprește sicriul în locuri importante pentru cel adormit?
În unele comunități, cortegiul se oprește la răspântii, în dreptul unei biserici, al casei părintești sau al unui loc legat de viața celui adormit, iar preotul rostește o ectenie. Unele opriri au avut în trecut un rost practic: purtătorii se odihneau, iar alți credincioși se alăturau rugăciunii.
Nu orice loc important din biografia persoanei trebuie însă inclus în traseu. Trecerea pe la locul de muncă, restaurant, magazin, local de petrecere sau alte spații numai pentru a reconstitui viața celui mort poate transforma procesiunea într-un spectacol și poate crea probleme de circulație și siguranță.
Traseul și eventualele opriri se stabilesc înainte cu preotul și cu cei responsabili de transport. Tema este explicată mai amplu în articolul Procesiunea funerară: drumul spre biserică și cimitir.
Cine merge în urma sicriului
După ieșire, participanții se așază pentru plecare. Forma tradițională poate include crucea în față, praporii, coliva și celelalte daruri, cântărețul, preotul, sicriul, familia și ceilalți credincioși. În realitatea actuală, distanța și traficul fac adesea necesar transportul cu automobile, iar ordinea se adaptează.
Familia apropiată merge, de regulă, aproape de sicriu, dar nu trebuie împinsă să ocupe o poziție rigidă dacă cineva este bolnav, foarte slăbit sau are nevoie de sprijin. Participarea nu se măsoară prin locul exact în cortegiu.
Cei prezenți păstrează un comportament sobru, evită conversațiile puternice, filmarea insistentă și fotografiile intruzive. Normele mai largi privind ținuta și purtarea sunt tratate în secțiunea Doliu și comportament creștin.
Dacă slujba din biserică nu urmează imediat
Uneori sicriul pleacă de la casă sau capelă direct la cimitir, iar rugăciunea principală se săvârșește acolo; alteori trupul ajunge mai întâi la biserică. Pot exista și situații în care slujba a fost săvârșită anterior, trupul este transportat din altă localitate sau accesul într-un anumit locaș nu este posibil.
Familia nu trebuie să improvizeze o rânduială proprie. Preotul stabilește unde și în ce formă se săvârșesc rugăciunile. Dacă nu se poate urma traseul obișnuit casă–biserică–cimitir, credința și rugăciunea Bisericii nu sunt anulate de schimbarea logistică.
Ce trebuie evitat în acest moment
La slujba de plecare și la scoaterea sicriului se evită:
- începerea înainte ca preotul și familia să fie pregătiți;
- discuțiile contradictorii în timpul rugăciunii;
- distribuirea dezordonată a darurilor;
- încărcarea capacului sicriului cu obiecte nesigure;
- purtarea sicriului de persoane incapabile fizic;
- blocarea ieșirii de către participanți, coroane sau mobilier;
- ținerea lumânărilor lângă materiale inflamabile;
- strigătele și bocetul impus care acoperă slujba;
- fotografierea sau filmarea fără acordul familiei;
- gesturile făcute pentru a împiedica „întoarcerea” mortului;
- graba de a porni cortegiul fără verificarea traseului și transportului.
Ordinea exterioară nu este scopul înmormântării, dar ea poate proteja rugăciunea și demnitatea celor prezenți. O plecare simplă și bine coordonată este mai potrivită decât o mulțime de gesturi executate din presiunea obiceiului.
O succesiune practică pentru familie
În dimineața înmormântării, familia poate urma această ordine orientativă:
- confirmă ora cu preotul, transportul și cimitirul;
- verifică obiectele convenite pentru slujbă;
- desemnează o persoană pentru problemele organizatorice;
- eliberează traseul sicriului până la vehicul;
- stabilește purtătorii și persoana care coordonează ridicarea;
- oprește activitățile și conversațiile când începe rugăciunea;
- participă la slujbă fără a distribui obiecte în același timp;
- după binecuvântarea și indicația preotului, sicriul este ridicat și scos;
- participanții se așază potrivit rânduielii stabilite;
- cortegiul pornește în liniște spre biserică sau cimitir.
Întrebări și răspunsuri
Este obligatoriu ca slujba să se facă în casa familiei?
Nu. Ea poate fi săvârșită la capelă, într-o sală mortuară sau în alt loc potrivit, după situație și după rânduiala stabilită cu preotul.
Slujba de la casă este aceeași cu slujba înmormântării din biserică?
Nu în mod obișnuit. Rugăciunea de plecare este mai scurtă și precedă drumul spre biserică sau cimitir. Slujba completă este explicată în articolul Slujba înmormântării în biserică: rânduială și sens.
Cine trebuie să poarte sicriul?
Îl pot purta rude, prieteni sau personal instruit. Alegerea se face după siguranță și posibilități, nu după o regulă magică privind gradul de rudenie sau sexul purtătorilor.
Ce facem dacă familia nu poate asigura purtători?
Se folosește personalul de transport funerar sau ajutorul comunității. Acest lucru nu diminuează respectul sau iubirea familiei față de cel adormit.
Trebuie spart un vas după scoaterea sicriului?
Nu. Gestul este o superstiție și nu protejează casa de un alt deces. Rânduiala creștină pune în centru rugăciunea.
Este obligatoriu să se cânte „Sfinte Dumnezeule”?
Cântarea Trisaghionului este tradițională la scoaterea și conducerea celui adormit, dar forma concretă a slujbei este condusă de preot și cântăreț, potrivit momentului liturgic.
Ce se întâmplă dacă sicriul nu încape pe traseul pregătit?
Problema trebuie verificată înainte de slujbă. Se eliberează un alt traseu sau se folosesc mijloacele tehnice potrivite; nu se forțează trecerea și nu se pune în pericol nimeni.
Poate familia să renunțe la unele obiceiuri locale?
Da. Obiceiurile care nu sunt parte a rânduielii bisericești pot fi simplificate sau abandonate, mai ales dacă produc teamă, dezordine, cheltuieli inutile ori contrazic credința creștină.