Sfârșitul creștinesc al vieții este încheierea drumului pământesc în credință și comuniune cu Hristos: cu pocăință, rugăciune, împăcare, nădejde în Înviere și, atunci când este cu putință, cu Spovedanie și Sfânta Împărtășanie. Nu înseamnă o moarte „perfectă” după aparențe, lipsită neapărat de durere sau petrecută într-un anumit loc. Înseamnă ca omul să nu întâmpine moartea în nepăsare față de Dumnezeu, ci să se pregătească pentru trecerea la viața veșnică și pentru întâlnirea cu Hristos.
Biserica nu vorbește despre această pregătire numai în ultimele ore ale vieții. Sfârșitul creștinesc se pregătește prin întreaga viață: prin credință, pocăință, participarea la Taine, rugăciune, iubirea aproapelui și îndreptarea greșelilor. Boala grea și apropierea morții fac însă mai urgent ceea ce nu trebuie amânat: chemarea preotului, mărturisirea păcatelor, împărtășirea, împăcarea cu oamenii și așezarea sufletului în rugăciune.
Pe scurt
- Biserica se roagă pentru un sfârșit „creștinesc, fără durere, neînfruntat, în pace” și pentru „răspuns bun” la Judecata lui Hristos.
- Sfârșitul creștinesc nu este numai felul exterior în care moare omul, ci starea lui de credință, pocăință și comuniune cu Dumnezeu.
- Pregătirea pentru moarte începe în timpul vieții, nu doar în ultimele clipe.
- Spovedania și Sfânta Împărtășanie au un loc central; Maslul poate fi săvârșit pentru omul bolnav, dar nu înlocuiește pocăința și spovedania.
- Pacea înseamnă și împăcarea cu Dumnezeu, cu oamenii și cu propria conștiință.
- Durerea fizică, agonia sau o moarte neașteptată nu dovedesc că omul nu a avut un sfârșit creștinesc.
- Tainele nu sunt gesturi magice și nu garantează automat mântuirea; ele se primesc cu credință și pocăință.
- Dacă preotul nu a ajuns la timp, familia nu trebuie să cadă în deznădejde, ci să spună adevărul și să continue rugăciunea și pomenirea bisericească.
Rugăciunea Bisericii pentru ceasul morții
În ecteniile slujbelor ortodoxe se rostește cererea:
„Sfârșit creștinesc vieții noastre, fără durere, neînfruntat, în pace și răspuns bun la înfricoșătoarea judecată a lui Hristos să cerem.”
Această rugăciune așază moartea în lumina întregii credințe creștine. Viața omului nu se încheie prin dispariție. Moartea este despărțirea vremelnică a sufletului de trup, iar omul așteaptă învierea de obște, când trupul și sufletul se vor uni din nou. De aceea, ceasul morții este privit nu numai ca un eveniment biologic, ci ca trecere din viața pământească și apropiere de judecata lui Dumnezeu.
Cuvintele rugăciunii nu trebuie înțelese superficial. Ele nu descriu o singură formă exterioară de moarte și nici nu oferă o metodă prin care omul ar putea controla sfârșitul vieții.
„Creștinesc” înseamnă un sfârșit trăit în credința în Hristos și în legătura cu Biserica. Nu este suficientă numai o apartenență declarată, dacă omul refuză orice pocăință și viață creștină. În același timp, nimeni dintre cei rămași nu poate măsura în întregime starea sufletului altuia; judecata deplină aparține lui Dumnezeu.
„Fără durere” este cererea ca Dumnezeu să ușureze suferința și să dăruiască omului o trecere cât mai pașnică. Nu este o promisiune că orice credincios va muri fără dureri trupești. Mulți creștini au trecut prin boli grele, iar suferința lor nu dovedește lipsa credinței sau a milei lui Dumnezeu.
„Neînfruntat” sau „neînfruntat înaintea lui Dumnezeu” exprimă dorința unui sfârșit fără rușinarea unei vieți încheiate în lepădare, împietrire și refuzul pocăinței. Cuvântul nu cere o moarte lipsită de slăbiciune omenească. Teama, lacrimile și neputința bolnavului nu îl fac mai puțin creștin.
„În pace” înseamnă mai mult decât liniștea fizică a ultimelor clipe. Este pacea cu Dumnezeu, cu Biserica, cu oamenii și, pe cât este posibil, cu propria conștiință. Uneori trupul poate fi tulburat de durere, în timp ce omul rămâne lăuntric în rugăciune și încredere în Dumnezeu.
„Răspuns bun” arată că omul își va da seama de viața sa înaintea lui Hristos. Creștinul nu se bizuie pe ideea că ar fi fără păcat, ci pe pocăință, pe mila lui Dumnezeu și pe roadele credinței lucrătoare prin iubire.
Sfârșitul creștinesc se pregătește prin întreaga viață
Pregătirea pentru moarte nu este o preocupare rezervată bătrâneții și nici un ritual făcut numai când medicii nu mai pot vindeca. Biserica îi învață pe creștini să trăiască având înainte adevărul că viața pământească este trecătoare și că fiecare om va sta înaintea lui Dumnezeu.
Această aducere-aminte de moarte nu urmărește să țină omul într-o frică permanentă. Ea îl ajută să deosebească lucrurile esențiale de cele vremelnice, să nu amâne pocăința, să nu păstreze ura și să nu trăiască de parcă ar avea un timp nelimitat pentru îndreptare.
Un om se pregătește creștinește pentru sfârșit atunci când:
- își păstrează credința și legătura cu Biserica;
- se pocăiește și se spovedește, nu numai formal, ci cu dorința de îndreptare;
- primește Sfânta Împărtășanie cu pregătirea cuvenită;
- se roagă și participă la viața liturgică;
- caută să împlinească poruncile lui Hristos;
- cere iertare și iartă;
- repară, pe cât poate, nedreptățile făcute;
- face bine aproapelui și nu amână schimbarea vieții.
De aceea, ultimele Taine nu trebuie înțelese ca o formalitate care ar șterge mecanic o viață trăită fără Dumnezeu. Ele sunt culmea unei întoarceri reale către Hristos și pot deveni începutul unei pocăințe adevărate chiar și atunci când omul s-a îndepărtat mult timp de Biserică.
Spovedania și Sfânta Împărtășanie
Pentru omul grav bolnav, Spovedania și Sfânta Împărtășanie sunt cele mai importante pregătiri bisericești. Prin Spovedanie, omul își mărturisește păcatele înaintea lui Dumnezeu în prezența preotului, primește dezlegarea și caută împăcarea conștiinței. Prin Împărtășanie, el primește Trupul și Sângele lui Hristos, „spre iertarea păcatelor și spre viața de veci”.
Sfânta Împărtășanie este numită în tradiția bisericească și merinde pentru drumul către veșnicie. Această expresie nu înseamnă că Taina ar lucra automat, independent de credința și pocăința omului. Ea arată că Hristos Însuși îl întărește pe credincios în ceasul slăbiciunii și al trecerii din această viață.
Preotul trebuie chemat cât timp bolnavul este conștient și poate vorbi, nu numai după ce a intrat în agonie. Spovedania presupune mărturisirea personală și liberă; ea nu poate fi împlinită în locul bolnavului de către familie. Nici Împărtășania nu trebuie tratată ca un gest făcut împotriva voinței omului sau fără discernământ asupra stării lui.
Detaliile sunt explicate în articolul Spovedania și împărtășania înainte de moarte, iar momentul chemării preotului în Când chemăm preotul la omul bolnav?.
Ce loc are Sfântul Maslu
Sfântul Maslu este Taina rugăciunii Bisericii pentru vindecarea sufletească și trupească a celui bolnav și pentru iertarea păcatelor uitate sau nemărturisite din neștiință. El poate fi săvârșit și în boală gravă, dar nu este o „ultimă ungere” rezervată exclusiv muribunzilor și nu înlocuiește Spovedania.
Când împrejurările permit, omul bolnav se spovedește, se împărtășește și poate primi Maslul potrivit îndrumării preotului. Ordinea concretă depinde de starea lui, de timpul disponibil și de rânduiala pastorală. Familia nu trebuie să aleagă una dintre Taine ca și cum celelalte ar fi inutile și nici să creadă că simpla săvârșire exterioară a unei slujbe garantează un anumit rezultat.
Mai multe explicații se găsesc în pagina Maslul pentru omul bolnav sau aflat pe patul morții.
Împăcarea cu Dumnezeu și cu oamenii
Pacea cerută în rugăciunea Bisericii are și o dimensiune foarte concretă. Omul aflat în apropierea morții poate simți nevoia să ceară iertare, să ierte, să mărturisească o nedreptate, să restituie un lucru, să lase o binecuvântare familiei sau să încheie o ceartă veche.
Nu toate relațiile pot fi reparate în ultimele zile, iar bolnavul nu trebuie împovărat cu întâlniri forțate și discuții obositoare. Totuși, atunci când el dorește și poate, familia îl poate ajuta să ia legătura cu persoanele față de care are o datorie morală. Împăcarea nu înseamnă organizarea unei ceremonii, ci o lucrare sinceră a pocăinței și a iubirii.
Este importantă și împăcarea cu propria conștiință. Uneori omul poartă vinovății, frici sau lucruri nespuse. Prezența preotului, spovedania, rugăciunea și apropierea celor dragi îl pot ajuta să nu rămână singur cu această povară.
În unele familii și localități din spațiul românesc și moldovenesc se spune că bolnavul a fost „grijit”, iar pregătirea lui este numită „grijanie”. Termenul popular se referă, de regulă, la faptul că omul s-a spovedit și s-a împărtășit, uneori primind și Maslul. „Grijania” nu este o Taină separată și nu trebuie înțeleasă ca o procedură magică de îndeplinit în ultima clipă.
Rugăciunea în apropierea morții
Când omul se apropie de sfârșit, familia este chemată să păstreze în jurul lui o atmosferă de pace, rugăciune și respect. Nu este necesar ca încăperea să fie plină de oameni care vorbesc, plâng zgomotos sau îi cer bolnavului să răspundă la multe întrebări. Uneori prezența liniștită, semnul crucii și o rugăciune rostită rar sunt mai potrivite decât multe cuvinte.
Biserica are rugăciuni pentru omul aflat pe moarte, între care Canonul la ieșirea sufletului. El se citește pentru cel care încă trăiește, în ceasul despărțirii sufletului de trup. Dacă preotul nu poate ajunge, anumite rugăciuni pot fi citite și de un mirean după rânduiala din cărțile de rugăciune, fără textele rezervate preotului.
Rugăciunea nu înlocuiește îngrijirea medicală și calmarea durerii. Chemarea preotului nu este o renunțare la tratament, după cum continuarea tratamentului nu împiedică pregătirea duhovnicească. Grija pentru trup și grija pentru suflet nu sunt rivale.
Rânduiala și rolul familiei sunt dezvoltate în Rugăciunea pentru omul aflat pe moarte și Canonul la ieșirea sufletului și în Ce poate face familia pentru un om aflat pe moarte?.
O moarte dureroasă poate fi un sfârșit creștinesc?
Da. Suferința fizică nu permite celor din jur să tragă concluzii despre starea duhovnicească a omului sau despre judecata lui Dumnezeu. Cererea pentru un sfârșit fără durere este o rugăciune a Bisericii, nu un criteriu după care am putea împărți morțile în „bune” și „rele”.
Un credincios poate trece printr-o boală lungă, prin slăbiciune, teamă și agonie, păstrând totuși credința și pocăința. Alt om poate muri liniștit după aparențe, fără ca această liniște exterioară să dovedească singură pregătirea lui sufletească.
Nu este potrivit nici să interpretăm durata agoniei, felul respirației, momentul morții sau alte semne trupești ca mesaje despre păcatele omului ori despre soarta lui veșnică. Astfel de interpretări transformă suferința într-un prilej de teamă și judecare, în loc să îndrepte familia spre rugăciune și grijă.
Dacă omul moare pe neașteptate sau preotul nu ajunge la timp
O moarte neașteptată, un accident, coma sau agravarea foarte rapidă a bolii pot face imposibilă Spovedania și Împărtășania din ultimele zile. Biserica îi pomenește și pe cei care au fost surprinși de moarte fără să poată primi atunci rugăciunile și Tainele dorite.
Familia nu trebuie să declare singură că omul a fost pierdut și nici să transforme fiecare împrejurare într-o vină personală. Ea îi spune preotului adevărul: dacă persoana era ortodoxă, care a fost legătura ei cu Biserica, dacă a dorit preotul, dacă era conștientă și de ce nu s-a putut ajunge la timp.
Este însă importantă deosebirea dintre imposibilitatea reală și refuzul conștient. Dacă omul a respins în mod hotărât credința, Tainele sau slujba bisericească, acest lucru trebuie comunicat preotului, deoarece poate avea consecințe pastorale și canonice. Rudele nu trebuie nici să ascundă, nici să exagereze faptele.
Cazul este explicat separat în articolul Dacă omul a murit fără spovedanie și împărtășanie.
Ce poate face familia din timp
Cea mai bună grijă nu este să aștepte semnele agoniei, ci să acționeze când omul poate încă participa conștient la propria pregătire.
Familia poate:
- să întrebe bolnavul dacă dorește să vină preotul;
- să contacteze parohia din timp și să explice starea medicală;
- să pregătească un spațiu liniștit pentru Spovedanie și rugăciune;
- să le ofere preotului și bolnavului intimitatea necesară;
- să ajute la împăcarea dorită de bolnav, fără a-l forța;
- să continue îngrijirea medicală și să ceară calmarea suferinței;
- să evite discuțiile superstițioase și prezicerile despre momentul morții;
- să rămână alături de om cu rugăciune, răbdare și respect.
A vorbi cu delicatețe despre apropierea morții nu înseamnă a-i lua bolnavului speranța. Uneori adevărata lipsă de grijă este tocmai ascunderea situației până când omul nu mai poate cere preotul, nu se mai poate spovedi și nu își mai poate exprima voința.
Întrebări și răspunsuri
Sfârșitul creștinesc înseamnă neapărat moarte fără suferință?
Nu. Biserica se roagă pentru ușurarea durerii, dar suferința trupească nu dovedește lipsa credinței. Sensul central este trecerea în pocăință, pace cu Dumnezeu și nădejde în Hristos.
Este suficient ca preotul să ajungă în ultimele minute?
Nu întotdeauna. Preotul poate rosti rugăciuni, dar Spovedania cere ca omul să fie conștient și să se poată mărturisi, iar Împărtășania se administrează după rânduiala Bisericii și potrivit stării bolnavului. De aceea, preotul trebuie chemat din timp.
Spovedania, Împărtășania și Maslul garantează automat mântuirea?
Nu. Tainele sunt lucrarea reală a harului lui Dumnezeu, nu acte magice. Ele se primesc cu credință, pocăință și dorință de unire cu Hristos. Judecata finală asupra omului aparține lui Dumnezeu.
Poate familia să se spovedească sau să ia o hotărâre în locul bolnavului?
Nu. Familia poate chema preotul, poate crea condiții și poate susține dorința bolnavului, dar nu poate mărturisi păcatele lui și nu poate primi Tainele în numele lui.
Dacă omul a murit fără lumânare, înseamnă că nu a avut sfârșit creștinesc?
Nu. Lumânarea este un semn al credinței și al rugăciunii, nu un criteriu mecanic al mântuirii. Lipsa ei din motive neprevăzute nu anulează viața creștină a omului și nu trebuie transformată într-o sursă de panică.
Ce este cel mai important pentru un sfârșit creștinesc?
Viața în credință, pocăința, unirea cu Hristos, împăcarea și nădejdea în mila lui Dumnezeu. În boală gravă, acestea se exprimă în mod deosebit prin chemarea preotului, Spovedanie, Împărtășanie, rugăciune și grija iubitoare a familiei.