Familia nu poate controla ceasul morții și nu poate lua asupra ei toate suferințele celui bolnav. Poate însă să nu îl lase singur, să îi păstreze demnitatea, să cheme preotul din timp, să îi faciliteze Spovedania și Sfânta Împărtășanie, să se roage, să îl ajute să se împace cu oamenii și să colaboreze cu personalul medical pentru alinarea durerii și a altor simptome.
Ajutorul cel mai important nu constă într-o mulțime de gesturi rituale, ci într-o prezență iubitoare, liniștită și sinceră. Omul aflat la sfârșitul vieții rămâne o persoană cu voință, credință, temeri, nevoi și limite proprii. El nu trebuie tratat ca un obiect al îngrijirii, ca o problemă de rezolvat sau ca cineva despre care ceilalți pot hotărî totul fără să îl întrebe.
Pe scurt
- Chemați preotul cât timp omul este încă treaz și poate participa liber la Spovedanie, Împărtășanie și rugăciune.
- Întrebați-l ce dorește și respectați-i voința; nu îi administrați Tainele și nu îl puneți să facă gesturi religioase prin constrângere.
- Vorbiți adevărat, dar cu discernământ și blândețe. Nu mințiți, nu anunțați brutal și nu forțați o discuție pe care omul nu o poate purta.
- Ascultați mai mult decât vorbiți. Uneori prezența, tăcerea și ținerea de mână sunt mai folositoare decât explicațiile.
- Ajutați-l să ceară iertare, să ierte și să încheie lucrurile importante, fără întâlniri forțate și fără presiune.
- Păstrați camera liniștită; evitați mulțimea, certurile, conversațiile despre bani, moștenire și organizarea înmormântării lângă pat.
- Continuați îngrijirea medicală și cereți ajutor pentru durere, lipsă de aer, neliniște sau alte simptome. Rugăciunea nu înlocuiește medicina.
- Nu modificați singuri tratamentul și nu forțați mâncarea, lichidele sau medicamentele atunci când omul nu poate înghiți; cereți instrucțiuni echipei medicale.
- Dacă bolnavul nu mai vorbește sau este inconștient, rămâneți respectuoși, vorbiți calm și chemați preotul; acesta va aprecia ce se poate face după rânduiala Bisericii.
- Dacă familia este epuizată, cereți ajutor. A primi sprijin de la rude, personal medical, îngrijitori sau comunitatea parohială nu înseamnă abandon.
Să îl ajutăm pe om, nu să încercăm să controlăm moartea
Apropierea morții îi poate face pe cei din familie să simtă că trebuie să găsească urgent „lucrul corect” care va schimba situația: un anumit medic, o rugăciune anume, o lumânare, o promisiune, o mutare, o împăcare imediată. Unele dintre aceste lucruri pot fi bune, dar ele devin apăsătoare atunci când sunt făcute din panică și fără a ține seama de omul bolnav.
Familia are o răspundere reală, dar limitată. Ea poate crea condiții pentru îngrijire, credință și împăcare; nu poate garanta vindecarea, o moarte lipsită de durere sau mântuirea altui om. Nici nu trebuie să interpreteze fiecare agravare ca rezultat al unei greșeli personale. În fața morții, dragostea creștină înseamnă fidelitate, slujire și rugăciune, nu iluzia controlului.
Este bine ca unul dintre apropiați să coordoneze lucrurile practice: legătura cu medicul, cu preotul și cu rudele, orele de vizită și nevoile casei. Astfel, bolnavul nu este asaltat de întrebări repetate, iar membrii familiei nu dau indicații contradictorii.
Chemați preotul din timp
Cea mai importantă măsură bisericească este să nu se aștepte până când omul nu mai poate vorbi sau a intrat în agonie. Dacă boala este gravă, starea se degradează ori există un risc serios, familia poate întreba bolnavul dacă dorește să vină preotul și poate contacta parohia.
Preotul nu este chemat pentru a „anunța” moartea, ci pentru a-l întâlni pe om cât încă poate vorbi, se poate spovedi, poate primi Sfânta Împărtășanie și poate cere sfat. El poate săvârși și Sfântul Maslu, potrivit situației, și poate îndruma familia asupra rugăciunilor din apropierea morții.
Înainte de vizită, este util să i se spună preotului:
- numele și vârsta bolnavului;
- dacă este ortodox și dacă obișnuia să participe la viața Bisericii;
- dacă este conștient și poate vorbi;
- dacă poate înghiți în siguranță;
- unde se află și ce reguli are spitalul sau instituția;
- dacă situația este urgentă;
- ce își dorește bolnavul.
Detaliile despre momentul chemării sunt explicate în Când chemăm preotul la omul bolnav?, iar sensul Tainelor în Spovedania și împărtășania înainte de moarte.
Respectați libertatea și voința bolnavului
Familia poate propune venirea preotului, dar nu trebuie să îl păcălească pe bolnav și nici să îl constrângă. Spovedania este o mărturisire liberă, iar Împărtășania nu se primește în locul cuiva și nu se administrează numai pentru liniștirea rudelor.
Dacă omul ezită, este bine să fie întrebat ce îl neliniștește. Poate se teme că venirea preotului înseamnă că familia a renunțat la speranță. Poate nu s-a spovedit de mult, se rușinează sau are o neînțelegere cu Biserica. Uneori ajută o formulare simplă: „Preotul poate veni să vorbească și să se roage cu tine; nu înseamnă că renunțăm la tratament.”
Dacă bolnavul refuză în mod clar, familia nu îl forțează. Poate cere preotului sfat pentru propria purtare și se poate ruga. Dacă omul își schimbă ulterior dorința, chemarea se poate face atunci. Refuzul trebuie transmis cinstit preotului; nu este potrivit ca rudele să prezinte drept consimțământ ceea ce omul nu a dorit.
Cum vorbim despre apropierea morții
Nu există o singură formulă potrivită pentru toți. Unii oameni vor să cunoască exact situația și să își pună viața în ordine. Alții pot primi adevărul treptat, au nevoie de timp sau nu vor să discute mult. Familia trebuie să țină seama de felul persoanei, de starea ei psihică și de informațiile oferite de medic.
Două extreme trebuie evitate:
- minciuna sistematică, prin care omul este asigurat că nu există nicio problemă, deși el simte agravarea și este lipsit de posibilitatea de a se pregăti;
- anunțul brutal, făcut fără delicatețe, ca o sentință și fără sprijinul necesar.
Este mai potrivit să se pornească de la întrebările bolnavului: „Ce simți?”, „Ce ți-au spus medicii?”, „Vrei să vorbim despre ce te îngrijorează?”, „Este ceva ce dorești să facem?”. Răspunsurile trebuie să fie sincere și simple. Familia nu trebuie să inventeze prognoze medicale și nici să spună cu certitudine cât timp mai are omul de trăit.
Speranța creștină nu cere negarea realității. Chiar când vindecarea trupească nu mai este posibilă, rămân speranța în Dumnezeu, alinarea suferinței, împăcarea, rugăciunea și posibilitatea de a trăi cu sens timpul rămas.
Ascultați mai mult decât vorbiți
Omul aflat în apropierea morții poate dori să vorbească despre frică, vinovăție, credință, familie, copii, lucruri neterminate sau amintiri. Alteori nu dorește deloc să vorbească. Ajutorul familiei începe prin a nu umple fiecare tăcere cu sfaturi și explicații.
Este bine:
- să îi dați timp să își formuleze gândurile;
- să nu îi corectați fiecare amintire;
- să nu minimalizați frica prin „nu ai de ce să te temi”;
- să nu transformați conversația într-o predică;
- să nu îi cereți să îi liniștească pe toți ceilalți;
- să primiți lacrimile fără rușinare;
- să răspundeți simplu: „Sunt aici”, „Te ascult”, „Ne vom ruga împreună”.
Când vorbirea este grea, întrebările care cer un răspuns scurt pot fi mai ușoare: „Vrei să stau aici?”, „Vrei să chemăm preotul?”, „Vrei liniște?”, „Vrei să citim o rugăciune?”. Nu este necesar să se obțină o conversație lungă cu orice preț.
Împăcarea, iertarea și lucrurile importante
Apropierea morții poate trezi dorința de a cere iertare, de a ierta, de a repara o nedreptate sau de a vorbi cu o persoană apropiată. Familia poate facilita aceste lucruri, dar nu trebuie să transforme patul bolnavului într-un tribunal sau într-o serie de confruntări.
O împăcare adevărată nu poate fi impusă. Dacă bolnavul dorește să vorbească cu cineva, familia poate organiza o vizită scurtă sau un apel. Dacă întâlnirea riscă să îl rănească, să îl agite ori să reia un conflict grav, situația trebuie cântărită cu discernământ și, dacă este cazul, discutată cu preotul.
Cuvintele simple au uneori o mare putere:
- „Iartă-mă pentru ce ți-am greșit.”
- „Te iert.”
- „Îți mulțumesc.”
- „Te iubesc.”
- „Nu ești singur.”
A cere iertare nu înseamnă a obliga omul să răspundă sau să rezolve într-o clipă toate rănile vieții. Nici nu este potrivit ca rudele să îi ceară să dezvăluie conținutul Spovedaniei ori să se justifice în fața întregii familii.
Dacă sunt de lămurit dorințe practice, acestea pot fi discutate cât timp omul poate decide, cu respectarea legii și, când este necesar, cu ajutor profesionist. Totuși, conversațiile despre bani, proprietăți și moștenire nu trebuie purtate zgomotos lângă pat, ca și cum persoana ar fi deja absentă.
Rugăciunea familiei
Familia se poate ruga cu cuvinte simple și cunoscute: „Tatăl nostru”, rugăciunea lui Iisus, psalmi, tropare sau alte rugăciuni dintr-o carte ortodoxă. Dacă omul poate, este bine să fie întrebat ce rugăciune dorește. Uneori poate participa numai făcând semnul crucii, rostind un cuvânt sau ascultând.
Când sfârșitul se apropie, preotul poate citi rugăciunile rânduite, iar în lipsa lui mirenii pot citi textele îngăduite lor. Rânduiala este prezentată separat în Rugăciunea pentru omul aflat pe moarte și Canonul la ieșirea sufletului.
Rugăciunea trebuie rostită liniștit. Nu este folositor ca mai multe persoane să citească simultan, să strige, să plângă peste glasul bolnavului sau să îi ceară să repete cuvinte pe care nu le mai poate rosti. Nici durata agoniei, nici respirația, nici reacțiile trupului nu trebuie interpretate ca semne sigure despre starea sufletului.
O lumânare poate fi aprinsă dacă este sigur și permis, dar ea nu înlocuiește rugăciunea și Tainele. Situațiile practice sunt explicate în Lumânarea la ieșirea sufletului.
Îngrijirea medicală și alinarea suferinței
Pregătirea duhovnicească nu înseamnă renunțarea la medic, tratament, îngrijire paliativă sau calmarea durerii. Omul trebuie ajutat ca suferința să fie evaluată și tratată, iar familia trebuie să comunice personalului medical schimbările observate.
Este util să existe un plan clar:
- pe cine sună familia dacă durerea sau lipsa de aer se agravează;
- ce medicamente sunt prescrise și cum se administrează;
- ce trebuie făcut dacă omul nu mai poate înghiți;
- ce echipă medicală sau de îngrijire poate veni la domiciliu;
- când este necesară deplasarea la spital;
- cine ia legătura cu medicul și transmite informația celorlalți.
Familia nu trebuie să mărească, să micșoreze sau să oprească singură dozele, să dea medicamente recomandate pentru altcineva ori să înlocuiască tratamentul cu remedii rituale. Dacă omul refuză mâncarea și lichidele, înghite greu ori tușește la înghițire, nu trebuie forțat. Situația se discută cu medicul sau asistenta, deoarece nevoile și riscurile diferă de la un caz la altul.
Îngrijirea paliativă nu este abandon și nu este grăbirea morții. Ea urmărește alinarea durerii și a altor suferințe, sprijinul psihologic, social și spiritual al bolnavului și al familiei și păstrarea demnității persoanei.
Păstrați liniștea și demnitatea
Camera omului bolnav nu trebuie transformată într-un loc de adunare permanentă. Vizitele multe, conversațiile suprapuse, telefoanele, fotografiile, plânsul zgomotos și intrările repetate îl pot obosi. Uneori este mai bine ca una sau două persoane apropiate să rămână lângă el, iar celelalte să vină pe rând.
Demnitatea înseamnă:
- să fie acoperit și îngrijit cu discreție;
- să fie anunțat înainte de a fi atins sau mutat, când poate înțelege;
- să nu se discute despre el ca și cum nu ar fi prezent;
- să nu fie fotografiat sau filmat fără acord;
- să nu fie expus vizitatorilor împotriva dorinței sale;
- să îi fie respectată nevoia de somn, tăcere și intimitate;
- să nu fie rușinat pentru slăbiciune, confuzie sau pierderea controlului corporal.
Dacă dorește să rămână singur pentru scurt timp sau numai cu o anumită persoană, această dorință poate fi respectată în măsura în care este sigur. Pentru Spovedanie, rudele ies din cameră și păstrează deplina discreție.
Dacă omul nu mai poate vorbi sau este inconștient
Pierderea vorbirii nu înseamnă că persoana trebuie ignorată. Familia poate continua să îi vorbească simplu și calm, să îi spună cine este în cameră, să se roage și să evite discuțiile apăsătoare în prezența lui. Nu trebuie presupus nici că omul înțelege totul, nici că nu mai percepe nimic; purtarea respectuoasă rămâne aceeași.
Preotul trebuie informat exact despre starea lui. Spovedania personală nu poate fi făcută de rude în locul bolnavului. În privința Împărtășaniei și a celorlalte acte liturgice, preotul hotărăște ce este posibil după rânduiala Bisericii și după situația concretă.
Familia poate face semnul crucii asupra lui, dacă aceasta corespunde credinței și voinței cunoscute a persoanei, poate citi rugăciuni și poate păstra o icoană în apropiere. Nu se introduc în gură aghiasmă, anafură, lichide sau alte lucruri atunci când omul nu poate înghiți, deoarece gestul poate fi periculos.
Ce facem dacă familia se ceartă
Boala gravă scoate la suprafață oboseală, vinovății vechi, diferențe de credință și neînțelegeri despre tratament. Chiar dacă problemele nu pot fi rezolvate imediat, ele nu trebuie purtate lângă patul bolnavului.
Este bine ca familia:
- să desemneze o persoană pentru comunicarea cu medicul;
- să desemneze o persoană pentru legătura cu preotul;
- să noteze informațiile și deciziile, pentru a evita zvonurile;
- să poarte discuțiile dificile într-un alt spațiu;
- să nu folosească bolnavul pentru a câștiga o dispută;
- să respecte voința lui exprimată cât timp avea discernământ;
- să ceară ajutor preotului, medicului sau altui mediator competent când conflictul blochează îngrijirea.
A păstra pacea nu înseamnă că toți trebuie să aibă aceeași opinie. Înseamnă că neînțelegerea nu este pusă deasupra nevoilor omului aflat la sfârșitul vieții.
Familia are voie să obosească și să ceară ajutor
Îngrijirea îndelungată poate epuiza fizic și sufletește. Lipsa somnului, teama și responsabilitatea continuă pot face pe cineva iritabil, confuz sau incapabil să mai ofere îngrijire sigură. Nu este o dovadă de lipsă de iubire să ceară înlocuire pentru câteva ore, ajutor medical, sprijin din partea rudelor sau îndrumare din partea parohiei.
Sarcinile pot fi împărțite: cineva stă cu bolnavul, altcineva gătește, cumpără medicamente, comunică cu medicul, îl aduce pe preot sau îi sprijină pe copii. O singură persoană nu trebuie să poarte totul până la prăbușire.
Și îngrijitorul se poate ruga, spovedi și cere sfat. Durerea anticipată, frica și chiar dorința ca suferința să se termine pot apărea fără ca omul să înceteze să își iubească ruda. Aceste trăiri nu trebuie transformate în vinovăție, ci mărturisite cu sinceritate și purtate cu ajutor.
Ce trebuie evitat
Familia nu îl ajută pe bolnav atunci când:
- amână preotul până după pierderea conștiinței;
- îl sperie spunându-i că venirea preotului dovedește că va muri imediat;
- îl constrânge să se spovedească, să se împărtășească sau să participe la rugăciuni;
- ascunde sistematic orice informație și vorbește despre el pe ascuns, deși el cere adevărul;
- îl obligă să discute despre moarte când nu este pregătit;
- îi cere să mănânce, să bea sau să țină obiecte rituale împotriva stării lui;
- oprește tratamentul ori modifică medicamentele fără echipa medicală;
- interpretează agonia, visele, flacăra lumânării sau alte întâmplări ca verdict asupra sufletului;
- aduce persoane cu care bolnavul nu dorește să se întâlnească;
- se ceartă, negociază moștenirea sau organizează înmormântarea zgomotos lângă el;
- îl lasă singur din teamă, deși el dorește prezența cuiva;
- refuză ajutorul până când îngrijirea devine nesigură.
O ordine simplă pentru familie
Când starea omului se agravează, familia poate urma această ordine:
- Vorbiți cu medicul sau echipa de îngrijire și clarificați ce se întâmplă, ce simptome trebuie urmărite și pe cine sunați.
- Întrebați bolnavul ce dorește, inclusiv dacă vrea să vină preotul și cine să fie lângă el.
- Chemați preotul din timp, oferind informații clare despre starea și locul bolnavului.
- Creați intimitate pentru Spovedanie și urmați îndrumările privind Împărtășania și Maslul.
- Ajutați la împăcare și la lucrurile importante, fără presiune și fără a obosi omul.
- Păstrați liniștea, limitați vizitele și organizați îngrijirea între membrii familiei.
- Rugați-vă simplu, fără zgomot, superstiții și încercări de a interpreta semne.
- Continuați îngrijirea și alinarea simptomelor potrivit recomandărilor medicale.
- Cereți ajutor când familia nu mai poate duce singură povara.
Întrebări și răspunsuri
Ce facem dacă omul nu vrea să vorbească?
Nu îl forțați. Întrebați dacă dorește să rămâneți lângă el, să fie liniște, să ascultați o rugăciune sau să chemați pe cineva. Tăcerea poate fi o nevoie firească, nu un refuz al familiei. Dacă schimbarea este bruscă ori pare legată de durere, confuzie sau agravarea stării, informați echipa medicală.
Trebuie să îi spunem tot adevărul?
Nu este bine să fie mințit, mai ales dacă cere informații și are nevoie să ia decizii. Totuși, adevărul se spune cu blândețe, în ritmul pe care îl poate primi omul și în acord cu informațiile medicale reale. Familia nu trebuie să pronunțe singură termene exacte și nici să forțeze o discuție. Medicul poate ajuta la comunicarea diagnosticului și a prognosticului.
Ce facem dacă familia se ceartă?
Opriți discuția în prezența bolnavului și continuați-o în alt loc. Stabiliți cine comunică cu medicul și cine cu preotul. Dacă neînțelegerea privește voința, tratamentul sau îngrijirea persoanei și nu poate fi rezolvată, cereți sprijinul profesioniștilor competenți.
Putem chema preotul fără să îi spunem bolnavului?
Dacă omul este conștient și capabil să decidă, este corect să fie întrebat. Preotul poate veni și pentru o conversație, fără ca bolnavul să fie obligat să se spovedească sau să se împărtășească. În cazul pierderii conștiinței, familia poate chema preotul și îi comunică sincer situația și voința cunoscută a omului.
Ce spunem când nu găsim cuvintele potrivite?
Nu sunt necesare discursuri. Puteți spune: „Sunt aici”, „Te iubesc”, „Îți mulțumesc”, „Iartă-mă”, „Dumnezeu să te întărească”. Uneori este suficient să stați în liniște și să vă rugați.
Este lipsă de credință să cerem medicamente pentru durere?
Nu. Alinarea durerii și a altor simptome face parte din grija pentru om. Tratamentul se stabilește de echipa medicală și poate merge împreună cu rugăciunea, Tainele și sprijinul familiei.
Ce facem dacă omul moare înainte să ajungă preotul?
Nu ascundeți și nu modificați împrejurările. Anunțați medicul potrivit procedurii, comunicați preotului ce s-a întâmplat și urmați rânduiala pentru cel adormit. Familia nu trebuie să creadă că lipsa unei ultime slujbe anulează întreaga viață și credință a omului sau că nu se mai poate ruga pentru el.