Spre sfârșitul slujbei înmormântării, după citirile din Apostol și Evanghelie, preotul rostește rugăciunile de iertare pentru cel adormit. Apoi familia, rudele și ceilalți participanți sunt chemați la sărutarea cea mai de pe urmă: un ultim gest de cinstire, iertare și despărțire văzută de trupul celui plecat.
Cele două momente sunt strâns legate. Biserica se roagă ca Dumnezeu să ierte greșelile celui adormit și să-l așeze în odihna drepților, iar comunitatea își exprimă dragostea și împăcarea. Ele nu sunt însă acte magice. Rugăciunea nu înlocuiește pocăința și Tainele primite în timpul vieții, iar sărutarea nu este o obligație fizică impusă tuturor și nu transmite păcate, boală sau nenorocire.
Pe scurt
- Rugăciunile de iertare sunt rostite de preot spre finalul slujbei înmormântării în biserică.
- În cărțile și explicațiile liturgice apar mai multe rugăciuni pentru iertare și dezlegare; în vorbirea curentă ele sunt numite adesea, împreună, „rugăciunea de dezlegare”.
- Biserica Îl roagă pe Dumnezeu să ierte păcatele săvârșite cu voie sau fără voie și să-l odihnească pe cel adormit împreună cu drepții.
- Rugăciunea de la înmormântare nu este aceeași cu dezlegarea sacramentală de la Spovedanie și nu transformă automat o viață lipsită de pocăință.
- Cuvântul dezlegare se referă la iertarea păcatelor și la eliberarea de legături duhovnicești, nu la panglicile sau legăturile folosite la pregătirea trupului.
- În unele parohii se așază pe trup o foaie cu textul rugăciunii; aceasta nu este talisman, certificat de mântuire sau obiect cu putere proprie.
- La ultima sărutare, credincioșii sărută de regulă icoana sau crucea de pe pieptul celui adormit; rudele apropiate pot săruta și mâna ori fruntea, potrivit obiceiului și stării trupului.
- Cine nu poate sau nu dorește să atingă trupul poate face semnul crucii, se poate închina la icoană și poate rosti în tăcere o rugăciune.
- Dacă sicriul este închis, ultima despărțire se poate face înaintea lui, prin rugăciune și cinstirea icoanei sau crucii așezate la exterior.
- După sărutarea cea mai de pe urmă urmează încheierea slujbei, „Veșnica pomenire” și drumul spre cimitir.
Unde se află aceste momente în slujba înmormântării
Rugăciunile de iertare și ultima sărutare nu sunt două ceremonii adăugate din afara slujbei, ci fac parte din rânduiala ei. În forma obișnuită a prohodirii unui mirean adult, ele urmează după Apostol, Evanghelie și ectenia pentru cel adormit.
Prin citirile biblice, Biserica vestește că Hristos este Izvorul vieții și că toți oamenii vor învia. Imediat după această mărturisire, preotul se roagă pentru iertarea și odihna persoanei concrete aflate în sicriu. Urmează apoi rămas-bunul familiei și al comunității, însoțit de cântări care vorbesc despre vremelnicia vieții, despărțirea trupească și nădejdea întâlnirii în Împărăția lui Dumnezeu.
În practica parohială, ordinea predicii și a sărutării poate avea mici variații. Uneori cuvântul de mângâiere este rostit înaintea ultimei sărutări, alteori într-un alt moment potrivit. Această diferență nu schimbă sensul rugăciunilor și nici locul rămas-bunului în ansamblul slujbei.
Ce numim „rugăciunea de dezlegare”
Expresia este folosită în mai multe sensuri apropiate. În ecteniile pentru cei adormiți se rostește cunoscuta rugăciune „Dumnezeul duhurilor și a tot trupul...”, prin care se cere odihna sufletului în loc luminat, în loc de verdeață și de odihnă, de unde a fugit durerea, întristarea și suspinarea. Spre sfârșitul slujbei se citesc și rugăciuni mai ample de iertare, în care sunt pomenite diferite greșeli și legături duhovnicești.
De aceea, credincioșii pot auzi denumiri precum rugăciunea de dezlegare, rugăciunile de dezlegare sau rugăciunile de iertare. Nu este necesar ca familia să stabilească singură care text poartă fiecare nume. Important este să înțeleagă că preotul nu rostește o formulă juridică și nici nu declară prin putere omenească verdictul veșnic asupra celui mort. El mijlocește înaintea lui Dumnezeu în numele Bisericii.
Textele cer iertarea păcatelor săvârșite cu cuvântul, cu lucrul sau cu gândul, cu știință ori din slăbiciune omenească. Ele cer și dezlegarea de anumite legături sau opriri care ar fi rămas asupra persoanei, folosind limbajul liturgic și canonic al Bisericii. Toate acestea sunt așezate sub mila și judecata lui Dumnezeu.
Este aceeași dezlegare ca la Spovedanie?
Nu. La Taina Spovedaniei, un om viu își mărturisește personal și liber păcatele, își arată pocăința și primește dezlegarea preotului. După moarte, persoana nu se mai poate spovedi, nu mai poate primi Împărtășania și nu mai poate împlini ea însăși fapte de pocăință.
Rugăciunile de la înmormântare sunt rugăciuni de mijlocire ale Bisericii pentru cel adormit. Ele nu refac retroactiv o Spovedanie care nu a avut loc și nu anulează libertatea cu care omul a trăit și a răspuns lui Dumnezeu. Biserica nu afirmă că simpla citire a unui text garantează mântuirea, ci îl încredințează pe cel mort milei lui Dumnezeu și cere iertarea lucrurilor rămase din neștiință, uitare, slăbiciune și neputință omenească.
Această deosebire nu micșorează valoarea rugăciunii. Dimpotrivă, arată de ce este atât de important ca omul bolnav să cheme preotul și să primească Spovedania și Sfânta Împărtășanie înainte de moarte cât timp poate participa conștient. După moarte, familia nu mai poate face în locul lui ceea ce ținea de răspunsul său personal, dar poate continua să se roage, să facă milostenie și să îl pomenească în Biserică.
Rugăciunea „șterge” automat toate păcatele?
Nu trebuie înțeleasă astfel. Iertarea aparține lui Dumnezeu, Care cunoaște întreaga viață, credința, pocăința și inima omului. Preotul nu folosește rugăciunea ca pe o formulă care obligă judecata dumnezeiască, iar hârtia pe care este tipărit textul nu produce singură vreun efect.
În același timp, nu este corect nici să considerăm rugăciunea o simplă consolare simbolică pentru familie. Biserica se roagă cu adevărat pentru cei adormiți și crede că rugăciunea, Sfânta Liturghie și milostenia făcute pentru ei sunt lucrări reale ale iubirii și comuniunii. Taina modului în care Dumnezeu primește această rugăciune nu poate fi redusă la o explicație mecanică.
Familia este chemată să răspundă prin credință și rugăciune, nu prin încercarea de a calcula dacă „dezlegarea a lucrat”, dacă textul a fost citit suficient de tare sau dacă un anumit gest exterior a fost făcut exact într-o secundă anume.
De ce nu se dezleagă picioarele în timpul rugăciunii
Una dintre cele mai răspândite confuzii apare atunci când credincioșii aud cuvântul dezleagă și se grăbesc să taie sau să desfacă legăturile de la picioarele ori mâinile celui adormit. Rugăciunea nu se referă la acestea.
Dacă la pregătirea trupului celui adormit au fost folosite temporar panglici sau alte mijloace pentru păstrarea unei poziții cuviincioase, îndepărtarea lor este o chestiune practică. Momentul se stabilește potrivit situației, înainte de închiderea definitivă a sicriului și după indicațiile celor care au pregătit trupul. Nu depinde de cuvintele rostite de preot.
Credința că legătura trebuie desfăcută exact în timpul rugăciunii, pentru ca sufletul să poată merge liber, nu aparține învățăturii creștine. La fel de nepotrivită este păstrarea firelor, panglicilor sau altor lucruri luate de la cel mort pentru descântece, „legarea cununiei” ori alte practici. Tema este explicată pe larg în articolul Legarea și dezlegarea la înmormântare.
Ce este foaia de dezlegare
În unele parohii și regiuni, după citirea rugăciunilor, un text tipărit — numit uneori foaie de dezlegare sau rugăciune de dezlegare — este așezat pe pieptul ori în mâinile celui adormit. Practica nu este identică pretutindeni și familia trebuie să urmeze rânduiala preotului care săvârșește înmormântarea.
Foaia nu este un act administrativ care „certifică” iertarea și nici un pașaport pentru lumea de dincolo. Puterea nu se află în hârtie, cerneală, ștampilă sau locul exact în care este pusă. Esențială este rugăciunea Bisericii către Dumnezeu. Dacă într-o parohie foaia nu se folosește, dacă sicriul trebuie închis sau dacă ea nu poate fi așezată din motive practice, slujba nu este lipsită de nimic esențial.
Nici această foaie, nici iconița, lumânarea sau alte lucruri de lângă trup nu trebuie luate ulterior ca obiecte de protecție, farmece ori mijloace pentru rezolvarea unor probleme personale. Sensul icoanei la înmormântare este mărturisirea credinței și cinstirea lui Hristos sau a sfântului reprezentat, nu folosirea magică a obiectului.
Ce înseamnă ultima sărutare
Sărutarea cea mai de pe urmă este ultimul rămas-bun liturgic acordat celui adormit. Ea este numită „cea mai de pe urmă” pentru că reprezintă ultima apropiere văzută de trup înainte ca sicriul să fie închis și dus la mormânt. Nu este însă semnul că legătura dintre cei vii și cel mort încetează. Biserica o înțelege ca pe o pecete a dragostei, a iertării și a comuniunii care continuă prin rugăciune.
Trupul este cinstit pentru că a aparținut persoanei iubite, a fost creat de Dumnezeu, a participat la viața ei și a fost sfințit prin Tainele Bisericii. Creștinismul nu privește trupul mort ca pe un înveliș fără valoare și nici nu îl divinizează. Îl încredințează pământului cu respect și cu nădejdea în învierea de obște.
Cântările acestui moment vorbesc despre fragilitatea vieții, despre despărțirea de rude și prieteni și despre rugăciunea pe care cel plecat o cere comunității. Ele nu urmăresc să provoace în mod teatral plânsul, ci să transforme durerea într-un rămas-bun așezat înaintea lui Dumnezeu.
Ce se sărută în mod obișnuit
În practica românească și moldovenească, credincioșii sărută de regulă icoana sau crucea așezată pe pieptul celui adormit. Rudele apropiate pot săruta mâna, fruntea sau obrazul, dacă doresc și dacă starea trupului permite. Nu există o obligație universală ca fiecare participant să atingă fața celui mort.
Sărutarea icoanei este adesea forma cea mai potrivită pentru comunitate: exprimă credința în Hristos și evită aglomerația sau gesturile care pot tulbura familia. Ordinea este stabilită de preot, cântăreț ori persoanele care ajută la desfășurarea slujbei. Participanții se apropie pe rând, fără grabă, conversații, fotografii nepotrivite sau încercarea de a prelungi momentul prin gesturi demonstrative.
Un copil nu trebuie obligat să sărute trupul. I se poate explica simplu ce se întâmplă și i se poate permite să se închine la icoană, să lase o floare sau să rămână lângă un adult. Nici o persoană care se teme, este bolnavă, se simte rău ori nu poate suporta apropierea nu trebuie judecată.
Este obligatoriu să sărutăm trupul?
Nu. Ultima sărutare este un moment important al slujbei, dar participarea fizică poate lua forme diferite. Cine nu poate săruta trupul poate săruta icoana sau crucea, poate face semnul crucii, se poate înclina și poate spune în tăcere: „Dumnezeu să-l ierte” sau o altă rugăciune scurtă.
Dragostea față de cel mort nu se măsoară prin atingerea trupului, prin durata plânsului sau prin capacitatea de a rămâne lângă sicriu. Unii oameni își iau rămas-bun liniștit, alții sunt copleșiți, iar alții simt nevoia să păstreze o anumită distanță. Rânduiala nu trebuie transformată într-un examen public al durerii.
Dacă sicriul este închis din motive medicale, legale, de transport sau din cauza stării trupului, ultima despărțire rămâne posibilă. Familia se poate ruga lângă sicriu și poate cinsti icoana ori crucea așezată deasupra. În cazurile în care trupul lipsește cu totul, se urmează îndrumarea preotului și rânduiala potrivită din secțiunea Cazuri speciale.
Iertarea dintre cei vii și cel adormit
Ultima sărutare este și un semn al împăcării. Cei apropiați pot spune în inimă: „Iartă-mă” și pot ierta la rândul lor greșelile care au rămas între ei și cel plecat. Acest gest nu schimbă trecutul și nu trebuie însoțit de scene publice, mărturisiri nepotrivite sau dezvăluirea conflictelor familiei în fața tuturor.
Este diferit de obiceiul local numit uneori iertăciuni, în care cineva vorbește în numele mortului, la persoana întâi, cerând iertare pe rând de la rude sau lăsându-le sfaturi. O asemenea formă poate exista în anumite regiuni ca element al necrologului, dar nu trebuie confundată cu rugăciunile liturgice de iertare. Preotul nu devine „glasul mortului”, iar scopul cuvântului de mângâiere nu este provocarea unui plâns cât mai puternic.
Împăcarea creștină se exprimă mai sigur prin rugăciune, iertarea sinceră a resentimentelor și continuarea pomenirii celui adormit, nu prin dramatizare.
Cum participă familia și ceilalți credincioși
În timpul rugăciunilor de iertare, familia ascultă și se roagă împreună cu preotul. Nu este momentul pentru împărțirea lumânărilor sau darurilor, pentru mutarea obiectelor din sicriu, pentru conversații ori pregătiri logistice zgomotoase. Participanții nu trebuie să se grăbească spre sicriu înainte de îndrumarea preotului.
La ultima sărutare este bine să se păstreze o singură direcție de deplasare, mai ales într-o biserică mică. Persoanele vârstnice, cu dizabilități sau aflate în stare de șoc pot fi lăsate să se apropie primele ori pot rămâne la locul lor. Familia apropiată nu trebuie împinsă să încheie despărțirea într-un ritm brutal, dar nici slujba nu poate fi blocată prin dispute, fotografiere prelungită sau refuzul de a permite continuarea rânduielii.
Pentru îmbrăcăminte, plâns, fotografii, prezența copiilor și buna-cuviință generală se aplică principiile dezvoltate în secțiunea Doliu și comportament creștin. Durerea este firească; ceea ce se evită este tulburarea deliberată a rugăciunii și presiunea exercitată asupra altora de a-și manifesta suferința într-un anumit fel.
Ce urmează după ultima sărutare
După încheierea acestui moment, se rostesc rugăciunile finale, ectenia și otpustul, iar comunitatea cântă „Veșnica pomenire”. Sicriul este apoi ridicat și dus spre cimitir, de obicei în cântarea Trisaghionului.
Rămas-bunul din biserică nu încheie pomenirea celui adormit. La mormânt continuă rugăciunea și are loc înhumarea, explicate în articolul Ce se întâmplă la mormânt: slujba și înhumarea celui adormit. După pogorârea sicriului, legătura cu cel mort continuă prin Sfânta Liturghie, parastase, rugăciunea de acasă și milostenie.
Întrebări și răspunsuri
Rugăciunea de dezlegare iartă automat toate păcatele?
Nu. Biserica cere cu adevărat mila și iertarea lui Dumnezeu, dar rugăciunea nu este o formulă automată și nu înlocuiește pocăința, Spovedania și viața în credință. Judecata persoanei aparține lui Dumnezeu.
Rugăciunea de la înmormântare este aceeași cu dezlegarea de la Spovedanie?
Nu. La Spovedanie, omul viu își mărturisește personal păcatele și primește dezlegarea sacramentală. La înmormântare, preotul și comunitatea mijlocesc pentru cel care nu se mai poate spovedi.
Trebuie dezlegate picioarele când preotul spune „dezleagă”?
Nu. Cuvântul se referă la iertarea și eliberarea duhovnicească, nu la legăturile fizice. Acestea se scot din motive practice, la momentul potrivit, nu ca reacție la formula rugăciunii.
Este obligatorie foaia de dezlegare în sicriu?
Nu pretutindeni. Ea se folosește în unele parohii, după practica locală. Foaia nu are putere magică și lipsa ei nu face slujba incompletă.
Trebuie să sărutăm fața celui adormit?
Nu. Se poate săruta icoana sau crucea, mâna ori fruntea, după dorință și după starea trupului. Cine nu poate face acest gest se poate închina și ruga fără să atingă trupul.
Ce facem dacă sicriul este închis?
Ne rugăm lângă sicriu și cinstim icoana sau crucea așezată la exterior. Sensul ultimei despărțiri nu depinde de posibilitatea de a vedea sau atinge trupul.
Prin sărutare se pot transmite păcatele ori nenorocirea celui mort?
Nu. Aceste credințe sunt superstiții. Sărutarea este un gest de dragoste, cinstire și împăcare, nu un transfer de păcate, boală sau destin.
Este greșit să plângem în timpul ultimei sărutări?
Nu. Plânsul firesc nu este condamnat. Se evită însă lamentarea provocată, strigătele care împiedică slujba și presiunea asupra altora de a-și manifesta durerea într-un anumit mod.