Crucea și icoana mărturisesc credința în care creștinul este petrecut spre mormânt. Crucea trimite la Hristos răstignit și înviat și la nădejdea învierii morților, iar icoana îi îndreaptă pe cei prezenți spre Mântuitorul, Maica Domnului și sfinții Bisericii.
La aceeași înmormântare pot apărea mai multe cruci cu întrebuințări diferite: crucea purtată de om în timpul vieții, crucea mică așezată în mâini ori pe piept, crucea procesională a bisericii și crucea cu numele celui adormit, care se pune la mormânt. Icoana se așază, de obicei, pe piept sau pe un suport lângă sicriu și este folosită la ultima sărutare. În practica românească, ea se ridică înainte de închiderea sicriului ori la mormânt și se păstrează.
Crucea și icoana nu sunt talismane și nu lucrează mecanic. Sensul lor se află în credința Bisericii, în rugăciune și în comuniunea cu Hristos.
Pe scurt
- Crucea este semnul lui Hristos răstignit și înviat și al nădejdii în învierea de obște.
- Crucea personală, crucea mică din sicriu, crucea procesională și crucea de la mormânt nu au același rol.
- Crucea mică poate fi pusă în mâinile celui adormit sau pe piept, fără a forța trupul și fără adaosuri superstițioase.
- Icoana poate fi a Mântuitorului, a Maicii Domnului, a Învierii ori a sfântului ocrotitor.
- La ultima despărțire se sărută, de regulă, icoana sau Sfânta Cruce; atingerea trupului nu este obligatorie.
- Icoana de pe piept nu se îngroapă de obicei, ci se ridică și se păstrează ori, după obiceiul locului, se oferă de pomană.
- Fotografia celui adormit are rol memorial și nu înlocuiește icoana.
- Crucea de la mormânt mărturisește identitatea creștină a locului și cheamă la rugăciune.
- Prețul, materialul și dimensiunea nu dau obiectelor o valoare duhovnicească mai mare.
- O cruce sau icoană deteriorată se repară, se păstrează ori se duce la biserică; nu se aruncă împreună cu gunoiul obișnuit.
De ce crucea este în centrul înmormântării creștine
Crucea nu este numai semnul morții, ci și al biruinței lui Hristos asupra morții. Prin Răstignire și Înviere, mormântul nu mai este înțeles ca ultimul hotar al omului, ci ca locul în care trupul este așezat în așteptarea învierii de obște.
De aceea, semnul Crucii însoțește întreaga rânduială: se află asupra celui adormit, în gesturile și binecuvântările slujbei, în procesiune, pe colivă și colaci și, în cele din urmă, la căpătâiul mormântului. Crucea de la înmormântare mărturisește că cel adormit este încredințat lui Hristos și îi cheamă pe cei vii să unească durerea despărțirii cu nădejdea Evangheliei.
Prezența obiectului nu garantează însă mântuirea. Crucea este mărturisire a credinței Bisericii și trebuie înțeleasă împreună cu viața în Hristos, rugăciunea și mila lui Dumnezeu.
Ce cruci pot apărea la o înmormântare
În vorbirea curentă se spune simplu „crucea”, deși ceremonialul poate cuprinde mai multe obiecte distincte.
Crucea personală și crucea mică din sicriu
Crucea personală este cea purtată de creștin la gât, adesea din timpul Botezului. Ea poate rămâne asupra trupului. Dacă are o mare valoare afectivă ori materială, familia o poate păstra și poate așeza în sicriu o cruce simplă. Nu există obligația ca obiectul cel mai scump să fie îngropat.
În multe locuri se pune și o cruce mică în mâinile celui adormit sau pe piept. Poate fi din lemn, metal ori ceară și arată că nădejdea creștinului este în Crucea și Învierea Domnului. Poziția diferă după practica parohiei: între mâinile așezate pe piept, într-o mână sau direct pe piept.
Crucea nu se fixează cu sârmă, adeziv ori prin metode care pot deteriora trupul și nu se combină cu monede, ațe, ace sau talismane. Dacă mâinile nu permit așezarea ei, se poate pune pe piept ori lângă trup. Pregătirea celorlalte obiecte este explicată în Ce se pune și ce nu se pune în sicriu?.
Crucea procesională și crucea destinată mormântului
Crucea procesională aparține bisericii și este purtată în fruntea cortegiului. Ea nu trebuie cumpărată de familie; parohia stabilește dacă și cum este folosită, în funcție de traseu și de condițiile locului. Ordinea cortegiului este prezentată în pagina Procesiunea funerară.
Separat, sicriul poate fi însoțit de o cruce de lemn cu numele celui adormit și, de obicei, cu anii vieții. Aceasta se fixează la căpătâiul mormântului. Poate rămâne ca însemn al locului sau poate fi înlocuită ulterior cu o cruce integrată într-un monument.
Ce icoană se așază la înmormântare
Pe pieptul celui adormit se poate așeza icoana Mântuitorului, a Maicii Domnului, a Învierii ori a sfântului ocrotitor. În unele îndrumări locale se recomandă icoana Mântuitorului pentru bărbați și a Maicii Domnului pentru femei, dar aceasta nu este o regulă universală. Alegerea poate ține de evlavia persoanei și de practica parohiei.
Icoana trebuie să fie o reprezentare ortodoxă potrivită rugăciunii și să fie tratată cu respect. Dacă cel adormit a avut o icoană deosebit de dragă, aceasta poate fi așezată pe piept sau lângă sicriu și apoi păstrată, fără a fi îngropată.
Icoana mărturisește că cel adormit este petrecut în credința lui Hristos și în comuniunea Bisericii. Ea nu este portretul celui mort, locuința sufletului sau obiect de protecție magică. Nu se pun bani, bilețele ori talismane peste ea și nu i se atribuie puterea de a schimba automat starea celui adormit.
Unde se așază icoana
Forma cea mai răspândită este așezarea icoanei pe pieptul celui adormit. În timpul ultimei despărțiri, credincioșii se apropie și sărută icoana ori crucea.
Icoana poate fi pusă și pe un analog sau pe un suport lângă sicriu, mai ales când:
- sicriul este închis;
- apropierea este limitată din motive sanitare;
- starea trupului nu permite apropierea;
- numărul participanților este mare;
- parohia folosește această formă pentru ultima sărutare.
Schimbarea poziției nu schimbă sensul gestului. Important este ca icoana să rămână accesibilă rugăciunii și să nu devină o simplă decorațiune.
Ultima sărutare
La sfârșitul slujbei înmormântării, în timp ce se cântă stihirile rânduite, clerul, familia și credincioșii se apropie pentru ultima sărutare. În practica actuală se sărută de obicei icoana de pe piept, Sfânta Cruce sau icoana așezată pe un suport lângă sicriu. În unele familii se păstrează și gestul de a săruta fruntea ori mâna celui adormit.
Gestul exprimă rămas-bun, dragoste, împăcare și iertare. Nu este o probă a iubirii și nu trebuie impus. Cine nu poate sau nu dorește să atingă trupul ori obiectul poate face semnul crucii, se poate închina și se poate ruga de la o mică distanță. Copiii, persoanele bolnave sau cei copleșiți de durere nu trebuie forțați.
Trebuie respectate starea trupului, condițiile sanitare și ordinea slujbei. Nu este potrivit ca momentul să fie prelungit teatral, transformat în aglomerație sau fotografiat de aproape fără acordul familiei. Sensul liturgic al momentului este explicat în Rugăciunea de dezlegare și ultima sărutare.
Se îngroapă icoana și ce se face cu ea după slujbă
În practica ortodoxă românească, icoana așezată pe piept nu se lasă de regulă în sicriu. Ea se ridică înainte de închiderea acestuia ori la mormânt și se păstrează. În unele locuri este adusă și la pomenirea de 40 de zile, iar în altele poate fi oferită de pomană. Niciuna dintre aceste continuări nu trebuie transformată într-o obligație universală.
Cea mai simplă soluție este ca icoana să fie așezată în casa familiei, lângă celelalte icoane. Ea poate fi folosită la rugăciune, dusă la o pomenire potrivit obiceiului locului, oferită unei rude, dăruită cu respect sau lăsată bisericii cu acordul preotului. Icoana rămâne icoană a lui Hristos, a Maicii Domnului sau a sfântului reprezentat; nu devine proprietatea exclusivă a celui adormit și nu trebuie izolată pentru totdeauna lângă fotografia sa.
Dacă icoana a rămas accidental în sicriu și acesta a fost deja înhumat, mormântul nu se deschide. Familia nu are motiv să intre în panică: obiectul nu schimbă judecata lui Dumnezeu și nici starea sufletului.
Icoana și fotografia au roluri diferite
Fotografia păstrează chipul și memoria celui adormit. Icoana reprezintă pe Hristos, pe Maica Domnului ori pe un sfânt și aparține rugăciunii și cinstirii bisericești.
De aceea, fotografia nu înlocuiește icoana de pe piept și nu devine în mod automat obiectul ultimei sărutări. Ea poate fi așezată lângă sicriu, folosită în anunțul funerar, la registrul de condoleanțe, la masa de pomenire ori ulterior la mormânt. Rolul ei memorial trebuie păstrat distinct de rolul liturgic al icoanei.
Crucea de la mormânt
Crucea așezată la căpătâiul mormântului arată că acolo este îngropat un creștin și îi cheamă pe cei care trec să se roage pentru el. Un mormânt simplu, însemnat cu o cruce și îngrijit cu respect, este pe deplin potrivit tradiției creștine.
Crucea poate fi din lemn, piatră sau metal și poate fi temporară ori integrată în monument. Pe ea sunt suficiente numele, anii vieții și, eventual, o formulă creștină scurtă, precum „Veșnica pomenire” sau „Dumnezeu să-l/o ierte”. Nu sunt potrivite blestemele, amenințările și formulele lipsite de nădejde creștină.
O cruce simplă își îndeplinește pe deplin rolul. Prețul și ornamentele nu măsoară credința celui adormit și nici iubirea familiei. Mai important este ca obiectul să fie stabil, sigur, clar creștin și potrivit regulilor cimitirului.
La montarea monumentului, crucea inițială poate rămâne, poate fi integrată, înlocuită ori păstrată. Nu se aruncă la gunoi și nu se arde împreună cu deșeurile. Momentul montării, sfințirea și raportul dintre cruce și monument sunt dezvoltate în pagina Crucea și monumentul funerar la mormânt.
În unele tradiții, de crucea purtată în procesiune se leagă prosoape sau pânze. Acestea țin de obiceiul local și sunt explicate în articolul Pânza, acoperământul și prosoapele la înmormântare.
Crucea și icoana nu sunt amulete
Obiectelor sfinte nu trebuie să li se atribuie un efect automat, independent de credință și rugăciune. Crucea nu „ține mortul în mormânt”, nu împiedică întoarcerea lui și nu este suport pentru bani „de drum”, ațe, noduri sau ghicire. Icoana nu este locuința sufletului, instrument pentru citirea unor semne sau garanție mecanică a mântuirii.
Ele sunt cinstite pentru legătura lor cu Hristos și cu sfinții reprezentați, nu pentru o presupusă putere magică a materialului. Criteriul dintre obiectul bisericesc, obiceiul local și superstiție este explicat în Tradiția bisericească, obiceiul local și superstiția.
Situații care trebuie clarificate
Dacă cel adormit era creștin ortodox, dar nu purta cruce în momentul morții, familia poate pregăti una simplă. Dacă nu există o icoană personală, se poate folosi o icoană potrivită oferită ori recomandată de parohie. Obiectele nu trebuie să fie costisitoare.
Dacă există îndoieli privind Botezul, apartenența la Biserică sau posibilitatea slujbei, situația se discută cu preotul. Crucea și icoana nu pot rezolva o problemă canonică și nu trebuie folosite pentru a crea doar aparența unei apartenențe bisericești.
În familiile din Republica Moldova se pot întâlni împreună practici românești și slave: tipul crucii mici, cununa funerară, icoana aleasă, poziția ei, modul ultimei sărutări și momentul ridicării icoanei pot diferi. Se urmează rânduiala parohiei și indicația preotului slujitor, fără transformarea diferențelor locale în conflict între rude.
Cum se păstrează obiectele deteriorate
O cruce sau icoană deteriorată nu se aruncă în gunoiul menajer. Obiectul poate fi reparat, păstrat până la predare ori dus la biserică. Pentru lemn, hârtie sau alte materiale care nu mai pot fi restaurate, familia urmează practica parohiei privind îndepărtarea respectuoasă.
Același principiu se aplică icoanei dintr-un set funerar și crucii vechi de la mormânt: după folosire, ele nu devin obiecte lipsite de valoare.
O ordine practică pentru familie
Înainte de priveghi și de slujbă este util să se stabilească:
- ce cruce rămâne asupra celui adormit și dacă crucea personală se păstrează;
- ce cruce mică și ce icoană vor fi așezate la sicriu;
- ce cruce va fi purtată și apoi pusă la mormânt;
- cine ridică icoana înainte de închiderea sicriului;
- cum se va desfășura ultima sărutare;
- unde va fi păstrată icoana după înmormântare.
Înainte de închiderea sicriului se verifică obiectele personale și de valoare, iar icoana este ridicată potrivit indicației preotului. După înmormântare se controlează stabilitatea crucii de la mormânt, fără grăbirea alegerii unui monument costisitor.
Întrebări frecvente
Crucea personală trebuie îngropată?
Nu. Poate rămâne asupra trupului sau poate fi păstrată de familie, mai ales dacă are valoare afectivă ori materială. În sicriu se poate pune o cruce simplă.
Icoana trebuie să fie a Mântuitorului pentru bărbat și a Maicii Domnului pentru femeie?
Nu este o regulă universală. Sunt potrivite icoana Mântuitorului, a Maicii Domnului, a Învierii sau a sfântului ocrotitor, potrivit evlaviei și practicii parohiei.
Ce se sărută la ultima despărțire?
De regulă, icoana ori Sfânta Cruce. În unele familii se sărută și fruntea sau mâna celui adormit. Niciun participant nu trebuie constrâns.
Ce facem cu icoana la 40 de zile?
Poate rămâne la locul de rugăciune și, acolo unde există acest obicei, poate fi adusă la pomenire. Nu există obligația universală de a o dărui sau de a o duce într-un anumit loc exact la 40 de zile.
Este rău dacă icoana a rămas în sicriu?
Nu. Mormântul nu se deschide și nu se repetă nimic. Familia continuă rugăciunea și pomenirea fără teamă.