La mormânt se încheie drumul văzut al înmormântării. Sicriul este adus de la biserică sau de la capelă, preotul rostește rugăciunile finale, trupul celui adormit este încredințat pământului, iar familia își ia rămas-bun înainte ca mormântul să fie acoperit. Este unul dintre cele mai grele momente ale zilei, dar și unul în care credința Bisericii se exprimă foarte limpede: trupul nu este aruncat și uitat, ci așezat cu cinste în pământ, în nădejdea învierii de obște.
Rânduiala concretă poate avea mici diferențe de la o parohie la alta. Uneori anumite rugăciuni se rostesc înainte de coborârea sicriului, alteori după; în unele locuri sicriul este închis la biserică, iar în altele la cimitir; turnarea vinului și a untdelemnului se face înainte de închiderea capacului, acolo unde acest lucru este posibil. Familia nu trebuie să alcătuiască singură ritualul și nici să insiste asupra unei practici locale dacă preotul urmează o altă rânduială legitimă.
Pe scurt
- La marginea mormântului se rostesc rugăciuni pentru odihna celui adormit și se cântă, de regulă,
Veșnica pomenire. - Dacă ultima despărțire nu a avut loc în biserică, familia poate primi acum îndrumarea de a se apropia pentru un ultim rămas-bun.
- În multe parohii, preotul toarnă în chipul crucii vin amestecat cu untdelemn peste trup înainte de închiderea sicriului.
- Sicriul este închis și coborât cu grijă în mormânt, în timp ce se cântă sau se rostesc rugăciuni.
- Preotul aruncă puțină țărână în mormânt și rostește cuvinte din Psalmi, mărturisind că pământul și întreaga făptură aparțin lui Dumnezeu.
- În unele rânduieli se pune în mormânt și cenușa binecuvântată din cădelniță.
- Participanții pot arunca, după obicei, câte o mână de pământ, dar acest gest nu este o condiție a unei înmormântări creștine.
- Crucea marchează mormântul creștinului; detaliile despre tip, poziție și monument aparțin paginii despre crucea de la mormânt.
- Florile și coroanele pot fi așezate deasupra mormântului, fără ca numărul sau prețul lor să măsoare dragostea familiei.
- Banii, obiectele personale, alimentele „pentru drum” și gesturile de protecție împotriva mortului nu fac parte din credința creștină.
- După acoperirea mormântului, familia poate continua pomenirea prin rugăciune, milostenie și masa de pomenire, fără excese sau obligații costisitoare.
Ce înseamnă înhumarea în credința ortodoxă
Înhumarea este așezarea trupului în pământ sau într-un mormânt pregătit pentru aceasta. Cuvântul descrie actul concret al predării trupului pământului, în timp ce înmormântarea poate desemna întregul ansamblu: pregătirea, procesiunea, slujba și înhumarea propriu-zisă.
Biserica cinstește trupul pentru că el aparține persoanei create de Dumnezeu, a participat la viața ei și a fost sfințit prin Botez, Mirungere, Împărtășanie și celelalte lucrări ale harului. Moartea desparte vremelnic sufletul de trup, dar nu anulează demnitatea trupului și nici chemarea lui la înviere.
De aceea, încredințarea trupului pământului nu este un gest de dispreț. Ea amintește cuvintele Scripturii despre întoarcerea omului în țărâna din care a fost luat, dar este luminată de Învierea lui Hristos. Imaginea bobului de grâu, care este pus în pământ și aduce roadă, a devenit una dintre explicațiile tradiționale ale înhumării creștine. Descompunerea trupului nu este ultimul cuvânt asupra omului; Biserica mărturisește învierea morților și viața veacului ce va să fie.
Tocmai din acest motiv, înhumarea nu trebuie prezentată numai ca o necesitate sanitară sau administrativă. Ea este și actul final prin care comunitatea încredințează trupul grijii lui Dumnezeu, continuând să se roage pentru sufletul celui adormit. Învățătura despre înhumare și poziția Bisericii față de alte modalități de tratare a trupului sunt dezvoltate separat în articolul Incinerarea și Biserica Ortodoxă.
Sosirea cortegiului la mormânt
După încheierea slujbei înmormântării în biserică, cortegiul continuă spre cimitir în rugăciune. La sosire, oamenii care transportă sicriul și personalul cimitirului îl așază într-un loc sigur lângă groapă. În acest moment, organizarea practică trebuie să fie discretă, dar foarte clară: cine coordonează coborârea, pe unde se apropie familia, unde stau copiii și persoanele vârstnice și când se poate începe rugăciunea.
Groapa nu trebuie înconjurată de o mulțime dezordonată. Marginile pot fi instabile, iar oamenii aflați în stare de șoc își pot pierde echilibrul. Este potrivit ca familia apropiată să aibă un loc de unde poate vedea și auzi slujba fără să fie împinsă spre margine. Persoanele care poartă lumânări trebuie să fie atente la haine, coroane, panglici și vegetația uscată.
Preotul va indica locul colivei, al colacului, al vinului, al lumânărilor și al celorlalte lucruri necesare. Nu toate obiectele întâlnite în obiceiul local sunt obligatorii. O listă mai amplă și diferența dintre obiectele bisericești, tradițiile locale și adaosurile fără temei sunt explicate în secțiunea Obiecte funerare și simboluri.
Rugăciunea de la marginea mormântului
La mormânt se rostește o ectenie pentru cel adormit și se cântă, de regulă, „Veșnica pomenire”. În funcție de rânduiala urmată și de ceea ce s-a săvârșit deja în biserică, pot fi adăugate tropare și alte rugăciuni scurte. Acestea nu reprezintă o a doua slujbă completă, ci încheierea liturgică a drumului până la locul înhumării.
Veșnica pomenire nu înseamnă numai că rudele promit să nu uite. Biserica cere ca Dumnezeu să-l păstreze pe cel adormit în pomenirea Sa, adică în comuniunea vieții și a iubirii Sale. Oamenii pot uita nume, chipuri și date, însă pomenirea lui Dumnezeu nu este simplă memorie omenească.
Dacă cineva nu a putut participa la ultima sărutare și rugăciunea de dezlegare, preotul poate permite un ultim rămas-bun înainte de închiderea sicriului. Nu este însă potrivit ca momentul să fie prelungit prin dispute, fotografii, deschiderea repetată a capacului sau încercări de a pune în ultimul moment bani și obiecte în sicriu.
Vinul și untdelemnul turnate peste trup
În rânduiala cunoscută în multe parohii, preotul toarnă peste trupul celui adormit, în chipul crucii, un amestec de vin și untdelemn, numit în unele regiuni paos, apaos sau apaus. Gestul amintește de aromatele cu care a fost cinstit trupul Mântuitorului și este legat de rugăciunea pentru curățire, pace și odihnă.
Acest act se face înainte de închiderea sicriului. Dacă sicriul a fost închis din motive medicale, legale, de transport sau de siguranță, familia nu trebuie să ceară deschiderea lui numai pentru a reproduce gestul. Preotul va urma rânduiala posibilă în situația concretă. Valoarea rugăciunii nu depinde de cantitatea amestecului, de locul exact unde a căzut sau de existența unei anumite sticle pregătite de familie.
Vinul folosit aici nu este băutură oferită mortului și nici „provizie” pentru lumea de dincolo. Untdelemnul nu împiedică descompunerea, nu alungă duhurile și nu schimbă mecanic starea sufletului. Interpretările de acest fel mută atenția de la rugăciune la obiect și trebuie evitate.
În unele locuri există confuzie între vinul și untdelemnul turnate în cadrul rânduielii și obiceiul de a vărsa băutură pe mormânt la masă sau la pomeniri. Nu sunt același lucru. Vărsarea vinului ori a țuicii din pahar „pentru mort” nu este necesară și nu trebuie justificată prin slujba de la înhumare.
Închiderea și coborârea sicriului
După ultimul rămas-bun și după actele liturgice care trebuie făcute înainte de închiderea sicriului, capacul este fixat. Persoanele responsabile verifică sistemul de coborâre și se asigură că frânghiile, chingile sau echipamentul sunt așezate corect. Coborârea sicriului nu este momentul pentru improvizații sau pentru demonstrarea curajului de către rude.
Sicriul poate fi coborât de personalul cimitirului, de lucrători funerari ori de persoane desemnate și capabile fizic. Familia poate ajuta dacă dorește, dacă regulile locului permit și dacă există o coordonare sigură. Nu există o poruncă potrivit căreia numai fiii, numai bărbații sau numai rudele de un anumit grad trebuie să coboare sicriul.
În timpul coborârii se păstrează tăcerea sau rugăciunea. În unele locuri se cântă din nou Trisaghionul — Sfinte Dumnezeule — ori troparele pentru cei adormiți. Strigătele organizatorice necesare trebuie să fie scurte și clare. Filmarea nu trebuie să împiedice lucrătorii și nici să oblige familia să retrăiască ulterior un moment pe care nu și-a dorit să-l înregistreze.
Dacă din motive tehnice coborârea durează mai mult sau trebuie oprită pentru ajustarea echipamentului, aceasta nu este un „semn”. Nu înseamnă că mortul nu vrea să fie îngropat, că va urma o altă moarte ori că familia a greșit ceva. Este o operațiune fizică ce trebuie făcută fără grabă și fără interpretări superstițioase.
Pământul aruncat în mormânt
După așezarea sicriului, preotul aruncă puțină țărână în chipul crucii și rostește cuvintele Psalmului: „Al Domnului este pământul și plinirea lui, lumea și toți cei ce locuiesc într-însa.” Gestul mărturisește că omul, pământul și întreaga creație aparțin lui Dumnezeu. Trupul este încredințat pământului sub stăpânirea și purtarea Lui de grijă, nu abandonat unui neant fără sens.
În unele parohii se varsă în groapă și cenușa din cădelniță. Sursele liturgice explică acest gest prin amintirea fragilității omului și prin faptul că tămâia și cenușa au fost folosite în rugăciunea Bisericii. Familia nu trebuie să aducă separat cenușă și nici să-i atribuie o putere magică.
După preot, rudele și ceilalți participanți pot arunca o mână de pământ. Gestul exprimă participarea personală la despărțire și acceptarea realității înhumării. El poate fi profund pentru unii și prea greu pentru alții. Nu este obligatoriu ca fiecare om să se apropie, iar copiii nu trebuie forțați. Cine nu poate face gestul poate rămâne în rugăciune, poate face semnul crucii sau poate așeza mai târziu o floare.
Pământul aruncat nu trebuie luat acasă, păstrat ca talisman sau folosit în ritualuri. Nici credința că mâna de țărână „leagă” mortul de mormânt ori împiedică întoarcerea lui nu are temei creștin.
Ce înseamnă „pecetluirea” mormântului
În unele regiuni, preotul face cu lopata un semn simbolic la marginile gropii și se spune că pecetluiește mormântul până la învierea de obște. Alte cărți și explicații liturgice nu includ această practică în rânduiala de bază și avertizează că ea poate fi înțeleasă greșit. De aceea, pecetluirea trebuie tratată ca o variantă locală, nu ca o condiție fără de care mortul nu poate odihni sau învia.
Nicio pecete omenească nu Îl ajută pe Dumnezeu să găsească trupul la înviere. De asemenea, gestul nu interzice în mod absolut ca mormântul familial să fie deschis în viitor potrivit regulilor cimitirului. Problemele legate de deshumare, reînhumare, oseminte sau folosirea unui loc familial se rezolvă împreună cu administrația cimitirului și cu preotul, nu prin interpretarea unei formule rituale.
Când două practici parohiale diferă, familia nu trebuie să declare una „adevărată” și pe cealaltă „greșită” numai fiindcă într-un sat sau într-o familie s-a procedat altfel. Important este sensul comun: rugăciunea, încredințarea trupului pământului și nădejdea învierii.
Acoperirea mormântului
După încheierea rânduielii, lucrătorii încep să acopere groapa. Unele familii rămân până la formarea completă a movilei, altele pleacă după rugăciunea finală, mai ales dacă există persoane vârstnice, bolnave sau copii. Nici una dintre variante nu dovedește mai multă sau mai puțină dragoste.
Cine dorește să rămână trebuie să păstreze o distanță sigură față de utilaje și de marginea gropii. Nu este potrivit ca oamenii să coboare în groapă, să atingă frânghiile sau să împiedice lucrătorii pentru a îndeplini un obicei. Dacă se observă o problemă tehnică, aceasta se semnalează calm persoanei care coordonează.
După acoperire se așază crucea provizorie sau cea pregătită pentru mormânt, potrivit regulilor cimitirului și rânduielii parohiei. Crucea este semnul credinței în Hristos și în biruința Lui asupra morții. Ea nu este un obiect care „închide” sufletul în mormânt și nici nu trebuie judecată după preț sau material. Detaliile despre amplasare, sfințire și monument sunt tratate separat în articolul despre crucea și monumentul funerar.
Florile scoase din sicriu înainte de închidere pot fi așezate deasupra mormântului. Coroanele și jerbele se pun fără a acoperi complet crucea, fără a bloca aleile și fără a crea pericol pentru ceilalți vizitatori. Dacă administrația cimitirului are reguli privind materialele plastice sau îndepărtarea florilor uscate, acestea trebuie respectate.
Ce se întâmplă cu icoana, florile și obiectele din sicriu
Icoana așezată pe pieptul celui adormit este, de regulă, luată înainte de închiderea definitivă a sicriului și poate fi păstrată de familie pentru rugăciune. Practicile diferă, iar preotul poate indica momentul potrivit. Icoana nu trebuie privită ca obiect care a absorbit moartea sau ca lucru periculos de adus în casă.
Florile pot fi scoase și puse pe mormânt. Obiectele personale, banii, fotografiile, mâncarea, alcoolul, țigările și alte lucruri despre care se spune că ar fi necesare „pe lumea cealaltă” nu au rost creștin. Trupul nu pleacă într-o călătorie materială și nu folosește bunurile din sicriu. Tema este explicată mai pe larg în articolul Ce se pune și ce nu se pune în sicriu?.
Dacă anumite lucruri au fost puse deja și nu pot fi scoase fără tulburare sau fără deschiderea sicriului, familia nu trebuie să intre în panică. Nu obiectul decide soarta sufletului. Pentru viitor, este suficient să fie urmată o practică simplă, creștină și demnă.
Darurile și pomana „peste groapă”
În multe localități din Moldova și România se împart la cimitir colaci, prosoape, lumânări, haine sau alte daruri. În unele locuri, obiectele sunt trecute peste groapă înainte de a fi oferite. Sensul creștin poate fi numai acela al milosteniei făcute în pomenirea celui adormit. Trecerea fizică a obiectului peste sicriu sau peste mormânt nu îi adaugă valoare și nu îl transferă mortului.
Nu este nevoie de un număr fix de pachete, de obiecte scumpe sau de daruri pentru fiecare participant. Familia nu trebuie să se împrumute pentru a respecta o competiție locală. Milostenia este mai adevărată atunci când ajunge la cineva care are nevoie, nu atunci când este oferită mecanic unor oameni obligați, la rândul lor, să repete obiceiul.
Cocoșul sau găina trecute peste groapă, banii aruncați în mormânt, apa azvârlită peste umăr și obiectele date pentru a „plăti vămile” nu fac parte din rânduiala ortodoxă. Mai multe explicații despre aceste practici se găsesc în articolul Podurile, lucrurile date peste sicriu și cocoșul peste groapă.
Ce urmează după înhumare
Odată ce mormântul a fost acoperit și rugăciunile s-au încheiat, ceremonia de la cimitir se termină, dar pomenirea nu se termină. Familia poate invita participanții la o masă de pomenire, poate împărți milostenie și continuă rugăciunea acasă și în biserică.
Masa nu este prelungirea tehnică a slujbei și nici condiția ca sufletul să fie primit de Dumnezeu. Ea poate deveni o expresie a comuniunii și a recunoștinței față de cei care au însoțit familia, dacă începe și se desfășoară cu rugăciune, măsură și respect. Detaliile sunt prezentate în secțiunea Masa de pomenire.
În primele zile după înmormântare, familia are nevoie și de odihnă. Nu trebuie să rămână la cimitir din frica faptului că mortul ar fi singur, să aprindă focuri sau să lase mâncare pentru suflet. Legătura cu cel adormit se păstrează prin rugăciune, pomenire liturgică, milostenie și îngrijirea ulterioară a mormântului.
Ce trebuie evitat la mormânt
Momentul înhumării este vulnerabil la panică, conflicte și presiune socială. Este bine să fie evitate:
- disputele despre ordinea exactă a gesturilor;
- apropierea nesigură de marginea gropii;
- obligarea rudelor să atingă sicriul sau să arunce pământ;
- fotografierea insistentă a familiei în suferință;
- aruncarea banilor, alimentelor sau obiectelor în mormânt;
- interpretarea problemelor tehnice ca semne rele;
- folosirea țărânii, frânghiilor, florilor sau panglicilor în descântece;
- darurile costisitoare oferite numai pentru a evita critica oamenilor;
- alcoolul și conversațiile zgomotoase lângă mormânt;
- ideea că un obicei local este mai important decât rugăciunea.
Durerea poate provoca plâns puternic, tremur, amețeală sau nevoia de a se retrage. Ceilalți trebuie să ajute fără judecată. Normele mai generale despre prezența familiei, îmbrăcăminte, copii și comportament sunt reunite în pagina următoare: Cum participă familia și cei prezenți la înmormântare?.
Întrebări și răspunsuri
Înhumarea este același lucru cu întreaga înmormântare?
Nu în sens strict. Înhumarea este așezarea trupului în mormânt, în timp ce înmormântarea cuprinde pregătirea, procesiunea, slujba, rămas-bunul și înhumarea.
Este obligatoriu ca sicriul să fie deschis la cimitir?
Nu. El poate fi închis la biserică, la capelă sau mai devreme, potrivit stării trupului, condițiilor de transport și îndrumării preotului. Nu trebuie redeschis numai pentru un obicei local.
De ce se toarnă vin și untdelemn peste trup?
În rânduiala tradițională, amestecul amintește de aromatele îngropării Mântuitorului și însoțește rugăciunea pentru curățire și odihnă. Nu este hrană pentru mort și nu are efect magic.
Trebuie fiecare participant să arunce pământ în groapă?
Nu. Este un gest permis și răspândit, dar nu obligatoriu. Cine nu poate sau nu dorește poate rămâne în rugăciune fără să fie judecat.
Ce este pecetluirea mormântului?
Este o practică locală întâlnită în unele parohii. Nu trebuie înțeleasă ca o condiție pentru înviere sau ca interdicție absolută de a mai deschide vreodată un mormânt familial.
Icoana trebuie lăsată în sicriu?
De regulă, icoana este luată de familie înainte de închiderea sicriului, dar practica poate varia. Se urmează îndrumarea preotului. Icoana nu este periculoasă și poate fi păstrată în casă.
Este necesar să se dea lucruri peste groapă?
Nu. Milostenia este folositoare prin ajutorul oferit unei persoane, nu prin trecerea obiectelor peste mormânt. Gestul local nu trebuie transformat în obligație sau act magic.
Ce facem dacă la coborârea sicriului apare o problemă tehnică?
Se oprește operațiunea și se lasă personalul competent să o rezolve. Întârzierea, frânghia care trebuie reașezată sau dificultatea terenului nu sunt semne despre mort ori despre familie.