Când un om se apropie de sfârșitul vieții, Biserica nu îl lasă singur. Preotul, familia și cei apropiați se roagă pentru întărirea lui, pentru pocăință, pace și trecerea sub ocrotirea lui Dumnezeu. Rugăciunea nu urmărește să grăbească moartea și nu înlocuiește Spovedania, Sfânta Împărtășanie, îngrijirea medicală sau calmarea durerii. Ea îl însoțește pe om în ceasul în care puterile trupului scad, iar uneori nu mai poate rosti el însuși ceea ce are în inimă.
În cărțile bisericești există o rânduială specială pentru acest moment. În spațiul românesc este cunoscută mai ales Slujba la ieșirea cu greu a sufletului, cuprinsă în Molitfelnic. În tradiția slavă și în multe cărți de rugăciuni apare Canonul de rugăciune la despărțirea sufletului de trup, numit popular și rugăciunea de ieșire. Denumirile și alcătuirea exactă pot diferi între ediții și tradiții locale, dar sensul lor comun este rugăciunea Bisericii pentru creștinul aflat în ceasul morții.
Pe scurt
- Preotul trebuie chemat din timp, nu numai după ce omul și-a pierdut conștiința sau a intrat în agonie.
- Spovedania și Sfânta Împărtășanie au prioritate atunci când bolnavul este conștient și le poate primi.
- Canonul la ieșirea sufletului se citește pentru un om care încă trăiește și se află aproape de moarte.
- În Molitfelnicul românesc, rânduiala specială este legată mai ales de ieșirea grea și îndelungată a sufletului.
- Slujba deplină și rugăciunile marcate pentru preot sunt rostite numai de preot.
- Un mirean poate citi rugăciuni și, potrivit cărții folosite și îndrumării preotului, partea de canon destinată credincioșilor, fără ectenii și rugăciuni sacerdotale.
- Dacă nu există o carte potrivită, sunt suficiente rugăciuni scurte și cunoscute, rostite cu liniște și credință.
- După constatarea morții nu se continuă rugăciunea ca pentru un om viu; se trece la rugăciunile rânduite pentru cel adormit.
- Nu se ghicește după viteza citirii, pagina deschisă, flacăra lumânării, respirație sau alte semne cât mai are omul de trăit.
- Rugăciunea nu justifică oprirea tratamentului, refuzul calmării durerii sau neglijarea îngrijirii medicale.
De ce ne rugăm lângă omul aflat pe moarte
Moartea este despărțirea vremelnică a sufletului de trup. Pentru creștin, acest moment nu este numai un proces biologic, ci trecerea din viața pământească și apropierea de întâlnirea cu Dumnezeu. De aceea, Biserica se roagă în toate slujbele pentru un „sfârșit creștinesc”, în pace, cu pocăință și nădejde.
Omul aflat pe moarte poate fi slăbit, tulburat, lipsit de glas sau incapabil să urmărească o rugăciune lungă. Canonul și rugăciunile Bisericii dau glas, în mod liturgic, pocăinței, fricii, nădejdii și cererii de ajutor pe care bolnavul nu le mai poate exprima. Ele nu vorbesc despre moarte ca despre o dispariție, ci Îl cheamă pe Hristos, pe Maica Domnului, pe îngeri și pe sfinți în ajutorul omului care se pregătește să părăsească această lume.
Rugăciunea celor apropiați este și o lucrare a iubirii. Familia nu poate muri în locul celui drag și nu poate hotărî judecata lui Dumnezeu, dar poate rămâne lângă el fără să îl abandoneze fricii, zgomotului și singurătății. Cuvintele rugăciunii așază durerea într-o relație vie cu Dumnezeu și îi ajută pe cei prezenți să nu transforme ultimele clipe într-o succesiune de gesturi haotice.
Ce este Canonul la ieșirea sufletului
Un canon este o alcătuire de rugăciune formată din mai multe cântări sau „pesne”, cu tropare adresate lui Dumnezeu, Maicii Domnului și sfinților. Canonul citit lângă omul care moare este formulat, în mare parte, ca rugăciune rostită din partea celui care nu mai poate vorbi. El pune în cuvinte pocăința pentru viața trecută, teama omenească în fața morții și cererea de milă și ocrotire.
În tradiția liturgică românească, Molitfelnicul cuprinde Slujba la ieșirea cu greu a sufletului. Rânduiala este destinată în mod deosebit situației în care un creștin se chinuie îndelung pe patul morții și nu își poate da sfârșitul în pace. Ea cuprinde rugăciuni începătoare, psalmi, un canon atribuit Sfântului Andrei Criteanul și rugăciuni rostite de preot pentru dezlegarea în pace a sufletului și odihna lui împreună cu drepții.
În cărțile de rugăciuni folosite în tradiția slavă este răspândit Canonul de rugăciune la despărțirea sufletului de trup. El este numit uneori, în vorbirea credincioșilor, „rugăciunea de ieșire” Acest canon poate fi citit de preot sau, în forma destinată mirenilor, de cineva apropiat.
Cele două denumiri nu trebuie folosite ca și cum toate edițiile ar conține exact același text. Pentru o familie din Republica Moldova, unde se întâlnesc practica românească și cea slavă, soluția sigură este să întrebe preotul paroh ce rânduială și ce carte de rugăciuni se folosesc în comunitatea respectivă.
Când se citește
Canonul se citește atunci când omul este încă în viață și se află în apropierea reală a morții. Nu este necesar să fie citit la orice răceală, internare sau boală cronică, numai pentru că familia se teme. În același timp, nu trebuie amânată chemarea preotului până când moartea pare iminentă în următoarele minute.
Există câteva situații distincte:
- Omul este grav bolnav, dar conștient și poate vorbi. Prioritatea este chemarea preotului pentru Spovedanie, Împărtășanie și îndrumare. Rugăciunile pentru ieșirea sufletului nu înlocuiesc Tainele.
- Starea se agravează, iar omul nu mai poate vorbi sau răspunde. Preotul poate rosti rugăciunile potrivite stării lui. Familia poate rămâne în rugăciune, fără să îl forțeze să repete cuvinte.
- Agonia este îndelungată și grea. În practica românească, acesta este cazul propriu al Slujbei la ieșirea cu greu a sufletului.
- Accesul la bolnav este imposibil sau el se află într-un spital unde familia nu poate rămâne. Cei apropiați se pot ruga și de la distanță, iar preotul poate indica ce să citească. Rugăciunea nu este anulată de faptul că nu se află toți în aceeași încăpere.
Semnele medicale ale apropierii morții trebuie evaluate de personalul medical, nu deduse din tradiții populare. Familia poate spune preotului ce au comunicat medicii și cum s-a schimbat starea bolnavului, fără să îi ceară să prezică momentul decesului.
Momentul potrivit pentru chemarea preotului este explicat mai amplu în articolul Când chemăm preotul la omul bolnav?.
Ce face preotul
Preotul nu vine numai pentru a citi un text. El cercetează starea omului și, dacă este posibil, îl pregătește prin Spovedanie și Sfânta Împărtășanie. Poate rosti rugăciuni pentru bolnav, poate săvârși rânduiala potrivită ceasului morții și poate îndruma familia asupra celor ce urmează.
Slujba deplină cuprinde părți care aparțin slujirii sacerdotale: binecuvântări, ectenii și rugăciuni în care preotul se roagă în numele Bisericii. Acestea nu trebuie imitate de un mirean. Faptul că textul poate fi găsit într-o carte sau pe internet nu schimbă cine are dreptul liturgic să rostească părțile marcate „preotul”, „ierul” sau „rugăciunea preotului”.
Dacă omul este conștient, preotul trebuie să aibă posibilitatea să vorbească singur cu el. Familia nu asistă la Spovedanie și nu îi dictează bolnavului ce să spună. După primirea Tainelor, rugăciunea pentru ieșirea sufletului poate continua atunci când starea o cere.
Legătura dintre aceste Taine și pregătirea pentru sfârșitul vieții este explicată în Spovedania și împărtășania înainte de moarte.
Poate un mirean să citească acest canon
În practica ortodoxă, un mirean poate rosti rugăciuni lângă omul aflat pe moarte. În cărțile de rugăciuni de tradiție slavă, Canonul la despărțirea sufletului de trup este adesea tipărit cu indicații pentru citirea lui de către credincioși. Părțile marcate pentru preot se omit.
Întrucât edițiile românești, rusești și slavone nu sunt întotdeauna organizate identic, este bine să se folosească o carte de rugăciuni cu aprobare bisericească și, pe cât posibil, să se ceară dinainte îndrumarea preotului. Nu este potrivit ca familia să descarce în grabă primul text găsit, să combine rugăciuni din surse diferite sau să citească formule pe care nu le înțelege.
Câteva reguli simple sunt suficiente:
- se citește rar, fără grabă și fără teatralitate;
- se rostește numele de botez al bolnavului acolo unde cartea indică numele;
- părțile rezervate preotului se omit;
- nu se adaugă descântece, formule populare sau explicații despre „vămi” care nu fac parte din text;
- dacă starea se schimbă sau survine moartea, se anunță preotul și se trece la rugăciunile pentru cel adormit.
Cititorul nu trebuie să aibă o voce specială și nici pregătire de strană. Mai importantă este atenția la cuvinte, credința și păstrarea păcii în încăpere.
Ce poate citi familia dacă nu are canonul
Lipsa unei cărți nu înseamnă că familia nu se poate ruga. Nu este obligatoriu ca fiecare persoană prezentă să citească o rânduială lungă. Pot fi rostite rugăciuni cunoscute:
- „Tatăl nostru”;
- Rugăciunea lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”;
- „Doamne, miluiește”;
- rugăciuni scurte către Maica Domnului;
- psalmi cunoscuți, dacă sunt citiți cu liniște și înțelegere.
Se poate spune și o rugăciune simplă, fără formule inventate: „Doamne, miluiește-l pe robul Tău, întărește-l, iartă-l și dăruiește-i pace”. O asemenea cerere nu înlocuiește slujba preotului, dar este o rugăciune creștină firească.
Nu este necesar ca rugăciunea să fie continuă și neîntreruptă cu orice preț. Dacă bolnavul are nevoie de odihnă, de o procedură medicală sau de liniște, citirea poate fi oprită. Îngrijirea lui nu este o piedică în calea rugăciunii, ci o formă concretă de iubire.
Cum se păstrează pacea lângă bolnav
Ultimele clipe nu trebuie transformate într-un spectacol al durerii. Plânsul este firesc, dar țipetele, reproșurile, certurile și chemările insistente pot tulbura omul bolnav. Este bine ca în cameră să rămână puține persoane calme, iar ceilalți să se roage în apropiere.
Cei prezenți pot:
- să vorbească rar și blând;
- să îi spună omului că sunt alături de el;
- să îi ceară iertare sau să îi spună că îl iartă, dacă situația o cere;
- să evite discuțiile despre moștenire, cheltuieli și organizarea înmormântării în auzul lui;
- să lase medicii și îngrijitorii să lucreze;
- să nu îi pună obiecte în mână dacă acestea îl incomodează sau afectează aparatura medicală;
- să nu insiste să răspundă, să facă semnul crucii sau să repete rugăciuni când nu mai poate.
Chiar dacă omul nu răspunde, familia se poate ruga lângă el. Nu este nevoie să afirme cu certitudine ce aude sau ce simte. Este suficient să îi respecte demnitatea și să păstreze în jurul lui cuvinte de credință și iubire.
Rolul familiei va fi dezvoltat separat în Ce poate face familia pentru un om aflat pe moarte?.
Rugăciunea nu grăbește moartea
Slujba la ieșirea cu greu a sufletului conține cererea ca Dumnezeu să îl dezlege în pace pe omul care suferă și să îl odihnească împreună cu drepții. Această rugăciune nu este o tehnică pentru provocarea morții și nu este echivalentă cu eutanasia sau cu renunțarea la îngrijire.
Biserica nu îi cere omului să ia viața în propriile mâini, ci încredințează lui Dumnezeu atât viața, cât și ceasul morții. Familia poate cere încetarea suferinței, pace și milă, lăsând împlinirea rugăciunii în voia Lui. În același timp, trebuie folosite mijloacele medicale licite pentru calmarea durerii, îngrijirea respirației, hidratare și confort, potrivit indicațiilor profesioniștilor.
A spune „să vină preotul ca să poată muri” este o formulare greșită și poate speria bolnavul. Preotul vine pentru a-l uni cu Hristos, a-l întări și a se ruga pentru el. Moartea nu este produsă de slujbă.
Ce se întâmplă dacă omul moare în timpul citirii
Canonul la ieșirea sufletului este rugăciune pentru un om viu. Când moartea a fost constatată, statutul rugăciunii se schimbă: Biserica începe să se roage pentru odihna celui adormit.
Unele cărți de rugăciuni din tradiția slavă conțin indicații despre încheierea canonului cu cereri pentru cel adormit dacă moartea survine în timpul citirii. Deoarece textele și îndrumările diferă, familia nu trebuie să improvizeze. Poate opri citirea, anunța preotul și urma indicațiile cărții bisericești folosite.
După moarte se citesc alte rugăciuni, între care rânduiala de după ieșirea sufletului, iar în zilele până la înmormântare se poate citi Psaltirea. Acestea nu trebuie confundate cu Canonul pentru omul aflat încă pe patul morții. Informația de bază se găsește în Ce rugăciuni se citesc pentru cel adormit? și în Citirea Psaltirii pentru cel adormit.
Ce interpretări trebuie evitate
În jurul rugăciunilor pentru muribund au apărut uneori practici care nu țin de credința Bisericii. Nu trebuie:
- să se ceară preotului să „deschidă cartea” pentru a afla dacă bolnavul va muri;
- să se interpreteze viteza sau tonul citirii ca semn despre numărul de ore rămase;
- să se ghicească după pagina la care s-a deschis cartea;
- să se urmărească flacăra lumânării, fumul, umbrele sau alte întâmplări din cameră;
- să se creadă că un cuvânt citit greșit poate împiedica sufletul să iasă;
- să se repete canonul mecanic pentru a „scurta chinul”;
- să se judece sufletul omului după durata agoniei.
O agonie îndelungată poate avea cauze medicale complexe. Nu este permis să se afirme că ea dovedește în mod sigur păcate ascunse, blesteme sau refuzul sufletului de a pleca. Rugăciunile liturgice folosesc un limbaj puternic despre pocăință, judecată și lupta duhovnicească, dar ele nu autorizează familia să dea verdicte asupra celui bolnav.
Lumânarea și icoana
În tradiția ortodoxă, lângă bolnav poate fi așezată o icoană, iar o lumânare poate fi aprinsă ca semn al credinței și al rugăciunii. Acestea nu sunt însă condiții fără de care canonul nu ar avea valoare.
În spital, lângă oxigen, materiale inflamabile sau aparatură medicală, lumânarea deschisă poate fi interzisă și periculoasă. Se respectă întotdeauna regulile instituției și indicațiile personalului. Lipsa lumânării nu înseamnă că omul este lipsit de rugăciunea Bisericii.
Sensul și limitele acestui obicei sunt explicate în articolul Lumânarea la ieșirea sufletului.
Întrebări și răspunsuri
Canonul se citește numai când omul se chinuie mult?
În Molitfelnicul românesc, Slujba la ieșirea cu greu a sufletului este legată în mod special de o agonie grea și prelungită. În tradiția slavă există un canon la despărțirea sufletului de trup citit mai general pentru omul aflat în ceasul morții. Preotul poate preciza ce rânduială se folosește în parohie.
Poate familia să citească fără preot?
Da, familia se poate ruga și poate citi textele destinate mirenilor dintr-o carte de rugăciuni aprobată bisericește. Rugăciunile, binecuvântările și ecteniile marcate pentru preot se omit. Chemarea preotului rămâne necesară ori de câte ori este posibil.
Se poate citi dacă bolnavul este inconștient?
Da. Rugăciunea nu depinde de răspunsul exterior al bolnavului. Totuși, familia nu trebuie să presupună ce poate auzi și nici să îl forțeze să reacționeze. Problemele privind Spovedania și Împărtășania se hotărăsc separat de preot.
Canonul poate fi citit de la distanță?
Da. Dacă accesul la spital sau la locuință nu este posibil, cei apropiați se pot ruga acasă. În unele cărți de tradiție slavă se menționează explicit că rugăciunea poate fi citită și când familia nu se află lângă pat. Este bine ca preotul să fie informat.
Trebuie citit cu voce tare?
De regulă se citește cu glas liniștit, astfel încât cei prezenți să se poată ruga împreună. Dacă vocea îl obosește pe bolnav sau deranjează îngrijirea, se poate citi mai încet. Rugăciunea nu trebuie transformată într-o demonstrație.
Ce facem dacă nu știm unde se află textul corect?
Sunați preotul și cereți indicația unei cărți de rugăciuni potrivite. Până atunci, rostiți rugăciuni scurte și cunoscute. Este mai bine un „Doamne, miluiește” spus cu credință decât un text îndoielnic copiat dintr-o sursă necunoscută.
Canonul înlocuiește Spovedania și Împărtășania?
Nu. Dacă omul este conștient și poate primi Tainele, acestea nu trebuie amânate înlocuindu-le cu lectura canonului. Canonul însoțește rugăciunea Bisericii în ceasul morții, dar nu este o dezlegare sacramentală și nu este Sfânta Împărtășanie.