Pentru creștinul aflat în boală gravă sau în apropierea sfârșitului vieții, Spovedania și Sfânta Împărtășanie sunt cele mai importante forme de pregătire bisericească. Prin Spovedanie, omul își mărturisește păcatele, se pocăiește și primește dezlegarea; prin Împărtășanie, se unește cu Hristos, primind Trupul și Sângele Lui „spre iertarea păcatelor și spre viața de veci”.
Aceste Taine nu trebuie lăsate intenționat pentru ultimele clipe. Este bine ca preotul să fie chemat cât timp bolnavul este conștient, poate vorbi, își poate exprima liber dorința și poate primi Sfânta Împărtășanie potrivit stării sale. În același timp, Spovedania și Împărtășania nu sunt acte magice, nu se administrează împotriva voinței omului și nu înlocuiesc credința, pocăința și viața creștină.
Pe scurt
- Spovedania este mărturisirea personală și liberă a păcatelor înaintea lui Dumnezeu, în prezența preotului.
- Sfânta Împărtășanie este unirea reală cu Hristos și este numită, în tradiția Bisericii, merinde pentru viața veșnică.
- Preotul trebuie chemat din timp, nu numai după pierderea conștiinței sau în agonie.
- În mod obișnuit, omul se spovedește înainte de a se împărtăși; rânduiala concretă o stabilește preotul.
- Familia poate organiza vizita și poate crea liniște, dar nu poate mărturisi păcatele și nu poate hotărî în locul bolnavului.
- Spovedania este secretă; rudele nu asistă, nu ascultă și nu cer preotului să le dezvăluie ce s-a spus.
- Dacă omul vorbește greu, este confuz sau și-a pierdut conștiința, familia spune exact situația, iar preotul hotărăște ce este posibil.
- Boala gravă poate cere adaptarea pregătirii obișnuite pentru Împărtășanie; nu se întrerup medicamentele și nu se impun restricții fără sfatul preotului și al medicului.
- Dacă Tainele nu au putut fi primite din motive reale, familia nu trebuie să cadă în deznădejde.
De ce sunt atât de importante înaintea morții
Biserica se roagă pentru un „sfârșit creștinesc” al vieții, în pace cu Dumnezeu și cu oamenii. Spovedania și Împărtășania nu sunt singurele lucrări ale acestei pregătiri, dar ocupă un loc central deoarece privesc direct pocăința și comuniunea omului cu Hristos.
Prin Spovedanie, creștinul nu face numai o recapitulare a greșelilor sale. El vine înaintea lui Dumnezeu cu adevărul vieții sale, recunoaște păcatul, cere iertare și își exprimă dorința de îndreptare. Pentru omul aflat în apropierea morții, mărturisirea poate aduce liniștirea conștiinței, împăcarea cu Dumnezeu și curajul de a privi sfârșitul fără deznădejde.
Prin Sfânta Împărtășanie, omul nu primește doar o binecuvântare sau un simbol. El primește Trupul și Sângele lui Hristos. Cuvintele Mântuitorului — „Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu are viață veșnică și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” — explică de ce Biserica vede Împărtășania ca arvună a vieții veșnice și chezășie a învierii.
Canonul 13 al Sinodului I Ecumenic de la Niceea cere ca cel care pleacă din această viață să nu fie lipsit de „merindea cea mai de pe urmă și cea mai trebuincioasă”. După moarte, Sfânta Euharistie nu mai poate fi administrată celui adormit; de aceea, timpul în care omul este viu și o poate primi nu trebuie pierdut prin amânare. Expresia „merinde” nu transformă Împărtășania într-un obiect de protecție sau într-o garanție mecanică. Ea arată că Biserica nu îl părăsește pe creștin în ceasul slăbiciunii, ci îi dăruiește cea mai deplină unire cu Hristos pe care o poate primi în această viață.
Spovedania înainte de moarte
Spovedania este Taina Pocăinței. Omul își mărturisește păcatele înaintea lui Dumnezeu, iar preotul, ca slujitor al Bisericii, ascultă mărturisirea, îndrumă și rostește rugăciunea de dezlegare.
În boală gravă, Spovedania trebuie să rămână personală și liberă. Familia nu alcătuiește o listă de păcate în numele bolnavului, nu răspunde în locul lui și nu îl obligă să spună lucruri pe care nu dorește să le discute. Chiar și atunci când rudele cunosc fapte grave sau conflicte nerezolvate, ele pot doar să îl încurajeze să vorbească sincer cu preotul.
Ce trebuie să mărturisească omul
Bolnavul mărturisește păcatele pe care și le amintește și pe care conștiința i le arată, fără să ascundă intenționat ceea ce este grav și fără să transforme Spovedania într-o povestire despre greșelile altora. Nu este nevoie de fraze frumoase sau de o autobiografie completă. O mărturisire scurtă, dar sinceră, poate fi mai adevărată decât o enumerare lungă făcută fără pocăință.
Dacă omul nu s-a spovedit de mulți ani, este bine să îi spună preotului acest lucru de la început. Preotul va adapta discuția la timpul disponibil, la puterea de concentrare și la starea fizică a bolnavului. Nu trebuie amânată chemarea lui din teama că „sunt prea multe de spus”. Întoarcerea la Dumnezeu începe prin sinceritatea posibilă în acel moment.
Dacă bolnavul este foarte slăbit sau vorbește greu
Spovedania nu trebuie să epuizeze omul. Dacă acesta vorbește încet, în propoziții scurte sau numai cu mare efort, preotul va conduce mărturisirea cu discernământ și îi va lăsa timp. Uneori bolnavul poate răspunde pe scurt la întrebări sau poate arăta clar că se pocăiește și dorește dezlegarea.
Nu există însă o formulă pe care familia să o aplice singură. Ea trebuie să îi spună preotului dacă bolnavul aude, înțelege, poate vorbi și poate răspunde coerent. Preotul este cel care apreciază dacă și în ce formă poate avea loc Spovedania.
Dacă omul nu mai este conștient
Rudele nu se pot spovedi în locul lui și nu îi pot mărturisi păcatele pentru ca preotul să îi dea dezlegare ca și cum le-ar fi spus el însuși. Familia poate însă chema preotul, îi poate explica cinstit situația și poate cere rugăciune.
În asemenea cazuri contează și ceea ce se știe despre voința omului: dacă a cerut preotul înainte de a-și pierde conștiința, dacă era un creștin care se spovedea și se împărtășea sau dacă a refuzat în mod limpede Tainele. Decizia pastorală nu se ia după presupuneri și nici după presiunea rudelor, ci de preot potrivit rânduielii Bisericii și împrejurărilor reale.
Sfânta Împărtășanie pentru omul bolnav
Sfânta Împărtășanie nu este o ceremonie de rămas-bun și nici semnul că moartea este sigură. Creștinul se împărtășește de-a lungul vieții, iar boala gravă face această nevoie mai urgentă. Un bolnav se poate împărtăși înaintea unei operații, în timpul unui tratament lung, într-o perioadă de slăbire accentuată sau când se apropie sfârșitul.
În mod obișnuit, Împărtășania este precedată de Spovedanie și de pregătirea indicată de preot. Totuși, situația unei persoane grav bolnave nu se judecă după aceeași măsură practică folosită pentru omul sănătos care merge la biserică. Preotul ține seama de starea trupului, de tratament, de posibilitatea de a înghiți, de timpul trecut de la ultima Spovedanie și de viața bisericească a persoanei.
Trebuie bolnavul să fie nemâncat?
Pregătirea pentru Sfânta Împărtășanie cuprinde, în mod obișnuit, postul euharistic și rugăciunea. În boală gravă există însă situații în care omul trebuie să ia alimente, apă sau medicamente la anumite ore. Familia nu trebuie să oprească singură tratamentul, să îl lase fără apă sau să îi pună sănătatea în pericol pentru a respecta o regulă în mod mecanic.
Când îl cheamă pe preot, rudele spun ce a mâncat sau a băut bolnavul, ce medicamente ia și dacă există restricții medicale. Preotul va arăta cum se poate proceda. Dacă omul a mâncat fiindcă starea lui o cerea, aceasta nu este un motiv pentru a ascunde adevărul sau pentru a renunța din proprie inițiativă la chemarea preotului.
Dacă bolnavul nu poate înghiți bine
Dificultatea de a înghiți, riscul de vărsături, tulburările de conștiință și alte probleme medicale trebuie comunicate clar. Familia nu încearcă să îi dea singură ceva „ca să vadă dacă poate” și nu minimalizează pericolul. Preotul hotărăște dacă Sfânta Împărtășanie poate fi administrată și în ce condiții, iar siguranța bolnavului trebuie respectată.
Se poate împărtăși de mai multe ori în timpul bolii?
Da, Împărtășania nu este rezervată unei singure „ultime” vizite. Un om poate trece printr-o boală lungă și poate dori să se spovedească și să se împărtășească periodic. Frecvența și pregătirea se stabilesc împreună cu duhovnicul sau cu preotul care îl îngrijește pastoral, după starea și puterile bolnavului.
Această continuitate este mai firească decât așteptarea unui moment dramatic. Ea păstrează legătura omului cu viața Bisericii și îl ajută să nu privească Tainele numai prin frica morții.
Spovedania și Împărtășania nu sunt acte magice
Există două greșeli opuse. Prima este amânarea: familia se teme să cheme preotul, ca nu cumva bolnavul să înțeleagă că situația este gravă. A doua este formalismul: rudele cred că, dacă preotul a venit și a săvârșit un anumit act, totul este rezolvat automat, indiferent de voința și pocăința omului.
Tainele sunt lucrarea reală a harului lui Dumnezeu, dar omul nu este un obiect pasiv. Spovedania cere adevăr și pocăință; Împărtășania se primește cu credință și cu dorința unirii cu Hristos. Nimeni nu poate promite mântuirea pe baza simplului fapt că a fost îndeplinită o procedură înainte de moarte. În același timp, nimeni nu trebuie să disprețuiască sau să amâne darurile pe care Biserica le oferă.
Nu este corect nici să se spună că omul împărtășit „nu mai are nevoie” de împăcare cu familia, de îndreptarea unei nedreptăți sau de rugăciune. Pocăința adevărată caută, pe cât este posibil, și roade concrete: iertare, restituire, renunțarea la ură și pace cu cei apropiați.
Mai multe despre sensul întregii pregătiri sunt explicate în Ce este sfârșitul creștinesc al vieții?.
Rolul familiei
Familia poate avea un rol foarte important, mai ales dacă omul este imobilizat, slăbit sau nu mai poate organiza singur vizita. Ajutorul trebuie însă oferit fără a-i lua libertatea și fără a invada Taina Spovedaniei.
Ce poate face familia
- Să îl întrebe cu blândețe dacă dorește să se spovedească și să se împărtășească.
- Să cheme preotul din timp și să descrie sincer starea bolnavului.
- Să spună dacă persoana poate vorbi, auzi, înțelege și înghiți.
- Să ofere un spațiu liniștit și curat pentru rugăciune.
- Să iasă din încăpere în timpul Spovedaniei, dacă preotul și bolnavul nu cer altfel din motive practice.
- Să nu înregistreze discuția și să nu îl interogheze ulterior pe bolnav.
- Să ajute la împăcarea dorită de acesta, fără să îl obosească sau să îl forțeze.
- Să urmeze indicațiile preotului și ale personalului medical.
Ce nu poate face familia
Familia nu poate decide că omul „trebuie împărtășit” indiferent de voința lui. Nu poate răspunde la Spovedanie în numele lui, nu poate cere preotului să îi dezvăluie păcatele mărturisite și nu poate transforma vizita într-un spectacol la care participă toate rudele.
Nici conflictele de familie nu trebuie aduse în camera bolnavului sub forma unei judecăți colective. Apropierea morții poate fi prilej de împăcare, dar nu justifică presiunea, reproșurile sau obligarea omului să rezolve într-o oră toate problemele unei vieți.
Momentul și organizarea vizitei sunt prezentate mai amplu în Când chemăm preotul la omul bolnav?.
Taina Spovedaniei trebuie păstrată
Spovedania nu este o discuție de familie. Ceea ce omul mărturisește preotului rămâne sub pecetea Tainei. Rudele nu au dreptul să stea lângă ușă pentru a asculta, să pornească telefonul sau să îi ceară preotului un raport despre cele spuse.
Dacă bolnavul are nevoie de ajutor pentru a auzi sau a comunica, soluția se stabilește cu preotul, păstrând cât mai mult intimitatea. Prezența unei alte persoane trebuie să răspundă unei nevoi reale, nu curiozității familiei.
După Spovedanie, rudele pot observa că omul dorește să repare ceva sau să vorbească cu cineva. Îl pot ajuta, dar nu îl obligă să explice ce a mărturisit și de ce a luat o anumită hotărâre.
Ce este „grijania”
În limbajul popular românesc și moldovenesc, se spune uneori că omul bolnav a fost „grijit” sau că a primit „grijania”. De regulă, termenul se referă la pregătirea lui prin Spovedanie și Sfânta Împărtășanie, uneori împreună cu Sfântul Maslu și cu rugăciunile potrivite stării sale.
„Grijania” nu este o Taină separată și nici o operațiune care trebuie făcută numai când omul este pe punctul de a muri. Sensul bun al cuvântului este acela de purtare de grijă duhovnicească: creștinul nu este lăsat singur, ci este ajutat să se împace, să se pocăiască și să se unească cu Hristos.
Din acest motiv, nu este corect să se întrebe doar dacă omul „a fost grijit”, ca și cum răspunsul afirmativ ar închide orice discuție. Contează dacă a participat conștient, dacă a dorit Tainele și dacă pregătirea a fost primită cu credință.
Dacă omul refuză Spovedania sau Împărtășania
Tainele nu se impun cu forța. Dacă bolnavul refuză, familia poate încerca să afle motivul: poate se teme, se rușinează, a avut o experiență neplăcută, nu înțelege ce i se propune sau asociază preotul numai cu moartea.
Este potrivit să i se explice calm că preotul vine și la bolnavi care se vindecă, că Spovedania este confidențială și că întâlnirea nu îl obligă automat la nimic. Se poate propune mai întâi o simplă discuție cu preotul.
Dacă refuzul rămâne conștient și ferm, familia nu trebuie să îl înșele, să îl pună în fața unui fapt împlinit sau să ceară administrarea ascunsă a Tainelor. Poate continua să se roage și să ceară sfatul preotului, dar trebuie să respecte libertatea persoanei.
Dacă Spovedania și Împărtășania nu au mai fost posibile
Moartea poate veni brusc, iar boala poate evolua mai repede decât a putut familia să înțeleagă. Uneori omul intră în comă, este profund sedat sau nu mai poate primi Sfânta Împărtășanie în siguranță. În astfel de situații, rudele nu trebuie să declare singure că omul este pierdut și nici să inventeze un ritual care să înlocuiască Tainele.
Ele îi spun preotului exact ce s-a întâmplat și continuă rugăciunea. Este importantă deosebirea dintre imposibilitatea reală și amânarea voită, dar chiar și atunci când familia regretă că nu a chemat preotul mai devreme, regretul trebuie transformat în rugăciune și în învățătură pentru viitor, nu în disperare sau acuzații reciproce.
Situația de după deces este tratată separat în articolul Dacă omul a murit fără spovedanie și împărtășanie.
Întrebări și răspunsuri
Este obligatoriu ca omul să se spovedească înainte de fiecare Împărtășanie în timpul bolii?
Rânduiala concretă depinde de viața bisericească a persoanei, de timpul trecut de la ultima Spovedanie, de starea conștiinței și de îndrumarea preotului. Familia nu stabilește singură dacă Spovedania este sau nu necesară.
Poate fi spovedit cineva care vorbește foarte puțin?
Dacă omul este conștient, înțelege și își poate exprima în vreun fel pocăința și voința, preotul va vedea cum poate purta mărturisirea fără să îl epuizeze. Nu se poate da însă o regulă universală pentru toate bolile și toate tulburările de comunicare.
Poate familia să îi spună preotului păcatele bolnavului?
Poate comunica numai informațiile necesare pentru înțelegerea situației, dar nu poate face Spovedania în locul lui. Acuzațiile și secretele de familie nu trebuie transformate într-o mărturisire făcută de terți.
Se poate împărtăși bolnavul dacă a mâncat sau și-a luat medicamentele?
Nu ascundeți acest lucru și nu opriți tratamentul din proprie inițiativă. Spuneți preotului exact situația; el va hotărî cum se procedează potrivit bolii și rânduielii bisericești.
Este necesar ca toată familia să fie prezentă?
Nu. Pentru Spovedanie este necesară intimitatea. Familia poate participa la rugăciunile comune și poate ajuta practic, dar nu are dreptul să asculte mărturisirea.
Înseamnă Împărtășania că omul va muri curând?
Nu. Sfânta Împărtășanie este centrul vieții creștine, nu un semn al decesului apropiat. Bolnavul o primește pentru unire cu Hristos, întărire și viață veșnică, indiferent dacă Dumnezeu îi dăruiește vindecare sau îl cheamă din această viață.
Dacă omul s-a împărtășit, mai are nevoie de Maslu?
Sunt Taine diferite. Maslul nu înlocuiește Spovedania și Împărtășania, iar Împărtășania nu face automat inutilă orice altă rugăciune. Preotul va spune ce este potrivit în cazul concret. Tema este explicată în Maslul pentru omul bolnav sau aflat pe patul morții.
Care este cel mai important lucru pentru familie?
Să nu amâne din frică, să respecte libertatea bolnavului, să cheme preotul cât timp omul poate participa conștient și să nu transforme Tainele nici într-o superstiție, nici într-o formalitate. Grija adevărată unește rugăciunea, sinceritatea, pacea și ajutorul concret.