Parastasul este o slujbă de pomenire în care Biserica se roagă pentru cei adormiți, cerând lui Dumnezeu iertarea păcatelor, odihna sufletelor lor și așezarea lor „în loc luminat, în loc cu verdeață, în loc de odihnă”. El nu este o simplă comemorare a celui decedat și nici numele mesei pregătite după rugăciune. Parastasul este, înainte de toate, o lucrare liturgică de mijlocire, săvârșită de preot împreună cu familia și cu ceilalți credincioși.
Ca rânduială, parastasul păstrează rugăciuni și cântări întâlnite și la slujba înmormântării. De aceea, în cărțile și îndrumările bisericești este descris adesea drept o prescurtare a slujbei de înmormântare. În centrul său se află pomenirea pe nume a celor adormiți, rugăciunile pentru iertare și odihnă, precum și cântarea „Veșnica pomenire”.
Pe scurt
Parastasul se săvârșește de un preot, de regulă în biserică și, când rânduiala parohiei permite, după Sfânta Liturghie. El poate fi săvârșit și la mormânt, în casă ori într-o capelă. Familia pregătește pomelnicul și, după obiceiul locului, coliva, pâinea sau colacul, vinul și lumânările. Masa de pomenire și darurile oferite de pomană pot însoți parastasul, dar nu fac parte din însăși slujba lui și nu o pot înlocui.
Ce înseamnă cuvântul „parastas”
Cuvântul provine din limba greacă și este legat de ideea de a sta alături, de a veni în ajutor sau de a mijloci pentru cineva. Sensul se potrivește slujbei: cei vii nu îl uită pe cel trecut din această lume, ci se așază înaintea lui Dumnezeu în rugăciune pentru el.
În limbajul bisericesc și popular din spațiul românesc, termenii nu sunt folosiți pretutindeni în mod identic. În unele cărți de cult și în anumite regiuni apare mai des numele de panihidă, iar formele mai scurte ale slujbei pot fi numite litie pentru cei adormiți, trisaghion sau panihidă mică. Aceste denumiri și deosebirile dintre rânduieli vor fi explicate separat. Pentru familie, important este să spună preotului ce pomenire dorește să facă și pentru cine, fără teama că folosirea unui termen local obișnuit ar schimba sensul rugăciunii.
De ce se roagă Biserica pentru cei adormiți
Moartea desparte pentru o vreme sufletul de trup, dar nu desființează persoana și nici legătura iubirii în Hristos. Credința creștină mărturisește învierea morților și viața veacului ce va să fie. De aceea, Biserica îi pomenește pe cei adormiți ca pe niște membri ai săi care nu mai pot lucra prin fapte în viața pământească, dar care rămân în grija și judecata lui Dumnezeu.
Rugăciunea pentru cei morți este atestată în Sfânta Scriptură și în viața liturgică veche a Bisericii. Cartea a doua a Macabeilor vorbește despre jertfa adusă pentru cei căzuți, cu nădejdea iertării păcatelor lor (2 Macabei 12, 43–46), iar Mântuitorul spune că Dumnezeu „nu este al morților, ci al viilor, căci toți trăiesc în El” (Luca 20, 38). În toate epocile, creștinii i-au pomenit pe cei adormiți în rugăciunea personală, la Sfânta Liturghie și în slujbe rânduite anume pentru ei.
Parastasul nu este însă un act magic și nu înseamnă că omul poate cumpăra sau garanta printr-o ceremonie o anumită hotărâre dumnezeiască. Biserica nu Îl constrânge pe Dumnezeu, ci se roagă cu credință în dreptatea și mila Lui. Pomenirea este o faptă de iubire, o mărturisire a comuniunii dintre cei vii și cei adormiți și o chemare la pocăință pentru cei care participă.
Parastasul și Sfânta Liturghie
Parastasul are un loc important în pomenirea celor adormiți, dar nu înlocuiește Sfânta Liturghie. În tradiția ortodoxă, pomenirea la Proscomidie și în cadrul Dumnezeieștii Liturghii are o însemnătate deosebită, deoarece numele celor adormiți sunt aduse în rugăciunea Bisericii în legătură cu Jertfa euharistică a lui Hristos.
Din acest motiv, parastasele sunt adesea rânduite după Liturghie. Familia aduce pomelnicul din timp, pentru ca numele să poată fi pomenite la Proscomidie, iar după încheierea Liturghiei se săvârșește slujba parastasului. Programul concret diferă de la o parohie la alta: în unele biserici pomenirea se face sâmbăta, în altele există anumite ore sau zile stabilite pentru parastase.
Când parastasul este săvârșit la cimitir ori în casă, el rămâne o rugăciune adevărată a Bisericii, dar aceasta nu transformă slujba într-un substitut al Liturghiei. Familia poate cere, separat sau în aceeași zi, și pomenirea celui adormit la Sfânta Liturghie.
Cum se desfășoară parastasul
Rânduiala exactă este stabilită de cărțile de cult și este săvârșită de preot. Ea poate avea o formă mai amplă sau una mai scurtă, în funcție de zi, loc și practica bisericii, însă nucleul slujbei rămâne același.
Începutul rugăciunii
Preotul începe slujba cu binecuvântarea și rugăciunile rânduite. Se aprind lumânările, se tămâiază și se rostesc psalmi, tropare și cereri pentru odihna celor pomeniți. Tămâia este semn al rugăciunii care se înalță către Dumnezeu, iar lumina lumânărilor mărturisește credința în Hristos, Lumina lumii și Biruitorul morții.
Pomenirea numelor
Numele celor adormiți sunt rostite din pomelnic în ecteniile și rugăciunile slujbei. Se folosesc, pe cât este posibil, numele primite la Botez, fără numele de familie și fără formule biografice lungi. În pomelnicul pentru cei adormiți nu se trec numele persoanelor vii.
Pregătirea corectă a listei de nume este explicată în materialul despre cum se scrie un pomelnic pentru cei adormiți. Situațiile în care nu este clar dacă o persoană poate fi pomenită liturgic trebuie discutate cu preotul; ele nu se rezolvă prin ascunderea sau schimbarea împrejurărilor morții.
Rugăciunile pentru iertare și odihnă
Prin ectenii și rugăciuni, Biserica cere ca Dumnezeu să ierte greșelile săvârșite cu voie sau fără voie și să odihnească sufletele celor adormiți împreună cu drepții. Una dintre formulele centrale ale slujbelor pentru morți este rugăciunea „Dumnezeul duhurilor și a tot trupul”, în care moartea este mărturisită ca fiind biruită de Hristos, iar cel adormit este încredințat milei Sale.
Aceste rugăciuni nu sunt o declarație că știm deja soarta veșnică a persoanei. Tocmai pentru că judecata îi aparține lui Dumnezeu, Biserica se roagă smerit pentru milă, iertare și odihnă.
„Veșnica pomenire”
Spre sfârșitul slujbei se cântă „Veșnica pomenire”. Cuvintele nu înseamnă numai că familia și comunitatea promit să nu uite numele celui decedat. Biserica cere ca el să fie pomenit în Împărăția lui Dumnezeu, unde memoria nu se pierde și viața nu mai este supusă morții.
În multe locuri, în timpul acestei cântări este ridicată sau legănată coliva. Gestul exprimă comuniunea de rugăciune dintre cei prezenți și cel adormit. El trebuie trăit ca act de participare la slujbă, nu ca gest căruia i s-ar atribui o putere magică.
Binecuvântarea colivei și a prinoaselor
La parastas se aduce în mod obișnuit colivă, împreună cu pâine sau colac, vin și lumânări. Preotul le binecuvântează prin rugăciunile rânduite. Coliva, făcută din grâu, trimite la cuvântul evanghelic despre bobul care cade în pământ și aduce roadă și devine astfel un semn al credinței în învierea trupurilor.
Obiectele și cantitățile nu sunt identice în toate parohiile. Familia nu trebuie să alcătuiască un inventar costisitor din frica de a nu „lipsi ceva”. Pentru pregătirea concretă este utilă pagina Ce se pregătește pentru parastas?, iar detaliile trebuie confirmate la biserica unde va avea loc slujba.
Cum participă familia și cei prezenți
Participarea la parastas nu se reduce la aducerea colivei și a pomelnicului. Cei prezenți sunt chemați să se roage împreună cu preotul, să asculte cererile și cântările și să răspundă acolo unde rânduiala o cere. Este potrivit ca telefoanele să fie închise, discuțiile să înceteze, iar distribuirea alimentelor sau pregătirea mesei să nu acopere momentul rugăciunii.
Lumânarea ținută în mână este un semn al credinței și al rugăciunii, nu un obiect care trebuie păstrat ori stins după reguli superstițioase. Lacrimile și durerea sunt firești, dar bocetul zgomotos, conversațiile și preocuparea exclusivă pentru partea organizatorică îi împiedică pe cei prezenți să participe cu adevărat la slujbă.
Dacă familia nu cunoaște cântările sau răspunsurile, este suficient să stea cu atenție și să se roage în liniște. Parastasul nu este un spectacol și nu se măsoară prin numărul participanților, prin solemnitatea decorului sau prin valoarea darurilor pregătite.
Unde se poate săvârși parastasul
În biserică
Biserica este locul firesc al parastasului, mai ales atunci când slujba este legată de Sfânta Liturghie. Aici pomenirea particulară a familiei se unește cu rugăciunea comunității, iar pomelnicul poate fi adus pentru pomenire la altar.
La mormânt
Preotul poate săvârși slujba și la mormânt, în cadrul pomenirilor rânduite sau cu prilejul vizitei familiei la cimitir. Mormântul trebuie păstrat ca loc de rugăciune și respect. Masa întinsă printre morminte, consumul excesiv de alcool și transformarea pomenirii într-o petrecere nu aparțin sensului creștin al parastasului.
Acasă sau într-o capelă
În anumite împrejurări, parastasul poate fi săvârșit în casa familiei, într-o capelă funerară ori într-un alt loc potrivit, cu preot. Acest lucru poate fi întâlnit mai ales acolo unde obiceiul local, distanța sau starea unor membri ai familiei fac dificilă deplasarea.
Rugăciunea pe care familia o citește singură acasă este folositoare și necesară, dar nu trebuie numită parastas în sens liturgic. Mirenii pot citi psalmi și rugăciunile pentru cei adormiți rânduite pentru rugăciunea de acasă. Slujba parastasului, cu ecteniile și rugăciunile preoțești, este săvârșită de cleric.
Când se face parastasul
Parastasele personale sunt legate în mod obișnuit de soroacele de după moarte: ziua a treia, a noua și a patruzecea, apoi anumite pomeniri la câteva luni și pomenirile anuale. Biserica are și zile de pomenire obștească a celor adormiți, în special anumite sâmbete din cursul anului bisericesc.
Nu orice zi este potrivită pentru o slujbă particulară de pomenire. În jurul marilor praznice și în anumite perioade liturgice pot exista restricții sau rânduieli speciale. Data nu trebuie stabilită numai în funcție de disponibilitatea restaurantului ori a invitaților, ci împreună cu biserica unde va fi săvârșită slujba.
Pentru termenele de pomenire, calcularea zilelor și situațiile în care data trebuie mutată, consultați secțiunea Soroace și zile de pomenire. Zilele de pomenire obștească sunt prezentate separat în calendarul pomenirilor.
Parastasul, pomana și masa de pomenire nu sunt același lucru
În vorbirea de zi cu zi, cuvântul parastas este folosit uneori pentru întregul eveniment: slujbă, împărțirea darurilor și masa familiei. Din punct de vedere bisericesc, aceste lucruri trebuie deosebite.
Parastasul este slujba de rugăciune. Pomana este o faptă de milostenie făcută în amintirea celui adormit. Masa de pomenire este o masă oferită după slujbă familiei, participanților sau celor nevoiași. Ele pot fi legate între ele, dar masa și darurile nu devin parastas și nu înlocuiesc rugăciunea Bisericii.
Prin urmare, parastasul se poate săvârși și fără o masă mare. Familia poate oferi o milostenie discretă, poate ajuta o persoană aflată în nevoie sau poate împărți alimente în măsura posibilităților sale. Lipsa banilor pentru un ospăț nu este un motiv pentru amânarea rugăciunii și nu îl lipsește pe cel adormit de pomenirea bisericească. Despre raportul dintre rugăciune și masă puteți citi în materialul Ce este masa de pomenire și poate ea înlocui pomenirea bisericească?.
Ce nu face parastasul „mai bun”
Parastasul nu devine mai folositor printr-un număr mai mare de colaci, prosoape, vase, pachete sau invitați. Nici repetarea unor gesturi fără înțelegere și nici teama că o omisiune materială ar aduce rău sufletului celui adormit nu au temei creștin.
Ceea ce ține de slujbă trebuie pregătit cu grijă și după rânduiala parohiei. Ceea ce ține de milostenie se face cu măsură, din posibilități reale și pentru folosul celui care primește. Familia nu este chemată să intre în datorii, să concureze cu alte familii sau să transforme pomenirea într-o demonstrație socială.
În același timp, nu este corect nici să fie disprețuite coliva, lumânarea, pâinea sau celelalte forme exterioare ale rânduielii. Ele poartă un sens liturgic și simbolic. Trebuie doar așezate la locul lor: în slujba rugăciunii și a credinței, nu în centrul unei obligații sociale sau al unei frici superstițioase.
Întrebări și răspunsuri
Poate familia să facă singură parastasul acasă?
Familia se poate și trebuie să se roage acasă pentru cel adormit, dar parastasul, ca slujbă liturgică ce cuprinde ectenii și rugăciuni preoțești, este săvârșit de preot. Mirenii pot citi rugăciuni, psalmi și rânduielile prevăzute pentru ei.
Este obligatoriu ca parastasul să fie urmat de masă?
Nu. Masa de pomenire și pomana sunt forme distincte de milostenie și comuniune. Ele pot însoți slujba, dar parastasul rămâne deplin ca rugăciune bisericească și atunci când familia nu organizează un ospăț.
Se poate face parastas pentru mai multe persoane odată?
Da. În același parastas pot fi pomeniți mai mulți adormiți, iar numele lor se scriu pe pomelnic. Nu este necesară câte o slujbă separată pentru fiecare membru al familiei.
Trebuie să fie prezentă toată familia?
Prezența familiei este firească și de dorit, deoarece parastasul este rugăciunea ei împreună cu Biserica. Totuși, absența unei persoane aflate departe, bolnave sau împiedicate nu anulează pomenirea. Ea se poate ruga în același timp și poate participa la o altă Liturghie sau slujbă de pomenire.
Putem face parastasul exact în ziua aleasă de familie?
Numai dacă ziua este potrivită din punct de vedere liturgic și biserica poate săvârși slujba. Data și ora se stabilesc cu preotul, mai ales dacă sorocul cade într-o zi de post, într-o duminică, la un praznic mare sau într-o perioadă în care parastasele nu se săvârșesc în mod obișnuit.