Bocitoarele sunt femei care rostesc sau cântă bocete la moartea cuiva, iar bocetul funerar este o lamentație tradițională prin care se exprimă durerea despărțirii și se evocă persoana adormită. Bocetul aparține în primul rând culturii populare și nu este o parte a slujbei ortodoxe de înmormântare.
Uneori bocesc rudele celui mort, spontan și din durere reală. Alteori sunt chemate femei cunoscute pentru priceperea de a compune și interpreta cântece de jale, inclusiv contra unei plăți sau a unui dar.
Ce este bocetul funerar
Bocetul este o formă de plângere rostită ritmic, cântată sau recitată. El se adresează adesea direct celui mort și poate cuprinde:
- strigarea pe nume a celui adormit;
- întrebări despre plecarea lui;
- amintirea familiei și a casei rămase fără el;
- evocarea însușirilor și faptelor sale;
- descrierea drumului spre mormânt;
- rămas-bun din partea rudelor;
- imagini poetice despre moarte și despărțire.
Unele bocete sunt improvizate în momentul durerii. Altele păstrează formule și imagini transmise din generație în generație, adaptate la vârsta, familia și împrejurările morții.
În limbaj popular se folosesc și cuvintele jelire, tânguire, cântec de jale și plângere funerară. Bocetul nu trebuie confundat cu cântările bisericești ale Prohodului sau ale slujbei înmormântării.
Cine este bocitoarea
Bocitoarea este femeia care cunoaște repertoriul și forma rituală a bocetului. Ea poate fi rudă, vecină sau o persoană chemată în mod special pentru înmormântări.
În comunitățile tradiționale, bocitoarea avea mai multe funcții:
- exprima în cuvinte durerea pe care familia nu o putea formula;
- prezenta în fața comunității viața celui mort;
- conducea momentele de jelire;
- oferea rudelor un cadru cunoscut pentru manifestarea durerii;
- păstra o formă de poezie orală locală.
Expresia bocitoare de meserie sau bocitoare plătită se referă la femeia chemată pentru această pricepere și răsplătită pentru participare. Plata nu transforma bocetul într-o slujbă bisericească.
Când se bocea
În vechea tradiție românească, bocetele puteau fi auzite:
- imediat după moarte;
- la așezarea trupului în sicriu;
- în timpul priveghiului;
- când veneau rudele apropiate;
- la scoaterea sicriului din casă;
- pe drumul spre biserică și cimitir;
- la coborârea sicriului în mormânt;
- uneori la pomeniri sau la vizitarea mormântului.
Practica nu era identică în toate regiunile. În unele sate existau momente precis stabilite, iar în altele bocetul apărea numai ca reacție spontană a familiei. În prezent, obiceiul este mult mai rar și se păstrează mai ales ca tradiție locală sau fapt folcloric.
Plânsul firesc și bocetul ritual
Creștinismul nu interzice plânsul. Mântuitorul a plâns la mormântul lui Lazăr, iar Sfânta Scriptură vorbește în numeroase locuri despre jelirea celor morți. Lacrimile pot exprima dragostea, durerea despărțirii și nevoia de mângâiere.
Totuși, plânsul firesc nu este același lucru cu obligația de a produce o lamentație publică. O persoană poate suferi profund fără să strige, să cânte sau să poarte semne dramatice de doliu.
Lipsa bocetului nu înseamnă lipsă de iubire. Nici intensitatea strigătelor nu măsoară respectul față de cel adormit. Durerea nu trebuie transformată într-o probă cerută familiei de comunitate.
Sensul creștin al doliului și al rugăciunii este prezentat în articolul Doliul și rugăciunea pentru cel adormit.
Ce spune Biserica despre bocitoare
Biserica primește durerea omului și nu condamnă poezia populară numai pentru că este tristă. Un bocet poate păstra memoria persoanei și poate exprima dragoste adevărată.
El devine însă nepotrivit atunci când:
- întrerupe sau acoperă rugăciunile slujbei;
- este produs artificial numai pentru impresia publică;
- prezintă moartea ca dispariție fără nădejde;
- conține chemarea mortului să se întoarcă;
- hrănește frica de sufletul celui mort;
- include blesteme, invocații magice ori acuzații împotriva lui Dumnezeu;
- conduce la lovirea, zgârierea sau rănirea celor îndoliați.
În timpul slujbei, întâietate au rugăciunile, citirile și cântările Bisericii. Familia poate plânge, dar bocitoarele nu trebuie să concureze cu preotul și cântăreții.
Tema este dezvoltată în articolul Bocitoarele și fanfara la înmormântare: ce spune Biserica?.
Bocetul ajută sufletul?
Bocetul nu iartă păcate, nu înlocuiește parastasul și nu conduce sufletul în lumea de dincolo. Numărul bocitoarelor, durata plânsului și volumul strigătelor nu schimbă judecata lui Dumnezeu.
Ajutorul pe care cei vii îl pot oferi celui adormit este legat de:
- rugăciunea Bisericii;
- pomenirea la Sfânta Liturghie;
- parastas;
- rugăciunea personală;
- milostenia făcută cu discernământ;
- păstrarea unei amintiri adevărate și împăcate.
Bocetul poate avea un rol omenesc și cultural pentru cei rămași, dar nu o putere sacramentală sau magică asupra sufletului.
Bocetul și nădejdea creștină
Unele bocete tradiționale vorbesc despre moarte ca despre o despărțire definitivă, un drum fără întoarcere ori o putere căreia nimeni nu i se poate împotrivi. Aceste imagini exprimă experiența omenească a pierderii, dar nu cuprind întreaga credință creștină.
Slujba ortodoxă unește durerea cu nădejdea. Creștinul plânge pentru despărțire, dar mărturisește Învierea lui Hristos, învierea morților și viața veacului ce va să fie.
De aceea, bocetul nu trebuie să înlocuiască rugăciunea și nici să împingă familia spre deznădejde. Cuvintele de jale pot fi păstrate ca expresie culturală, dacă nu contrazic credința și nu tulbură slujba.
Este obligatoriu să chemăm bocitoare?
Nu. Bocitoarele nu sunt necesare pentru înmormântare și nu fac parte din lista obiectelor sau persoanelor cerute de rânduiala bisericească.
Familia poate renunța la ele fără teamă. Poate cere rudelor să păstreze liniștea în timpul slujbei și poate stabili dinainte cu preotul cum vor fi organizate priveghiul, procesiunea și momentul de rămas-bun.
Dacă o rudă începe să bocească spontan, nu trebuie umilită sau scoasă imediat din încăpere. Poate fi sprijinită cu blândețe și ajutată să nu se rănească ori să împiedice slujba.
Bocetul funerar rămâne o mărturie importantă despre felul în care comunitățile și-au exprimat durerea. În perspectiva Bisericii, însă, plânsul este chemat să se transforme treptat în rugăciune, iar despărțirea să fie purtată în nădejdea Învierii.