Canonul la ieșirea sufletului este o alcătuire de rugăciune citită pentru creștinul încă în viață, aflat aproape de moarte, prin care Biserica cere milă, pace și ajutor la despărțirea sufletului de trup. Nu este o Taină, nu este o slujbă de înmormântare și nu se citește pentru o persoană care a murit deja.
Ce înseamnă aici cuvântul „canon”
În acest context, canon nu înseamnă o regulă juridică bisericească. Este o formă de rugăciune alcătuită din mai multe cântări, numite și pesne, în care se succed irmoase și tropare. Textul pune în cuvinte pocăința, teama omenească în fața morții, nădejdea în mila lui Dumnezeu și cererea de ocrotire.
Canonul este formulat în mare parte ca rugăciune rostită din partea celui care se desparte de viața pământească și care, din cauza slăbiciunii, nu mai poate vorbi. Cei de lângă el nu se roagă în locul voinței sale și nu hotărăsc soarta sufletului, ci îl însoțesc prin rugăciunea Bisericii.
Când se citește
Canonul se citește când omul este încă viu și se află în apropierea reală a morții. Nu este destinat oricărei boli și nu trebuie folosit numai pentru că familia se teme că bolnavul ar putea muri. În același timp, chemarea preotului nu se amână până în ultimele minute.
Dacă bolnavul este conștient și poate primi Sfintele Taine, au prioritate Spovedania și Sfânta Împărtășanie. Canonul nu le înlocuiește și nici nu înlocuiește Sfântul Maslu, îngrijirea medicală sau calmarea durerii. Desfășurarea completă și conduita familiei sunt explicate în articolul Rugăciunea pentru omul aflat pe moarte și Canonul la ieșirea sufletului.
Denumiri și variante liturgice
În limba română se întâlnesc denumirile Canonul la ieșirea sufletului, Canonul la despărțirea sufletului de trup și, în vorbirea curentă, rugăciunea de ieșire.
În tradiția slavă și în mediul rusofon din Republica Moldova, rânduiala este cunoscută ca Канон на исход души (Kanon na ishod duși) sau отходная молитва (othodnaia molitva — „rugăciunea de plecare”). Textul este descris ca fiind rostit din partea omului care se desparte de suflet și nu mai poate grăi.
Molitfelnicul românesc cuprinde și Slujba la ieșirea cu greu a sufletului, destinată mai ales situației în care un creștin se chinuie îndelung pe patul morții și nu își poate da sfârșitul în pace. Această rânduială cuprinde psalmi, canonul atribuit Sfântului Andrei Criteanul și rugăciuni sacerdotale. Denumirile nu trebuie tratate ca și cum toate cărțile românești, rusești și slavone ar conține exact același text.
Această diferență este relevantă în Republica Moldova, unde familiile pot întâlni atât terminologia liturgică românească, cât și pe cea slavă. Sensul comun rămâne rugăciunea pentru omul aflat în ceasul morții.
Cine poate citi canonul
Canonul poate fi citit de preot. În tradiția slavă, forma destinată credincioșilor poate fi citită și de un mirean atunci când preotul nu este prezent. Mireanul omite binecuvântările, ecteniile și rugăciunile marcate în carte ca aparținând preotului.
Este bine să se folosească un Molitfelnic sau un Ceaslov ori o carte de rugăciuni cu aprobare bisericească, deoarece edițiile nu sunt identice. Citirea se face rar și liniștit, fără teatralitate și fără a amesteca textul cu descântece, formule populare sau presupuneri despre momentul morții.
Cu ce nu trebuie confundat
Canonul la ieșirea sufletului nu este același lucru cu rânduiala de după ieșirea sufletului. Prima rugăciune privește omul încă viu; după constatarea morții se citesc rugăciunile rânduite pentru cel adormit, iar până la înmormântare se poate citi Psaltirea. Trecerea la aceste rugăciuni este explicată în Ce rugăciuni se citesc pentru cel adormit?.
Canonul nu „scoate” sufletul din trup, nu grăbește moartea și nu arată cât timp mai are omul de trăit. Nu se interpretează viteza citirii, pagina deschisă, flacăra lumânării ori reacțiile bolnavului ca semne profetice. Rostul său este rugăciunea și însoțirea creștinească a celui aflat la capătul vieții, nu ghicirea și nici producerea morții.