Coliva este prinosul pregătit din grâu fiert, îndulcit și adus la slujbele de pomenire, iar kutia este denumirea slavă a unui preparat înrudit din cereale fierte, miere ori zahăr și alte adaosuri. Ambele sunt legate de rugăciunea pentru cei adormiți, dar folosirea termenilor și rețetele diferă după tradiție și regiune.
În practica ortodoxă românească, cuvântul obișnuit este colivă. În comunitățile rusofone și ucrainofone din Republica Moldova pot fi întâlnite denumirile кутья (kutia) și коливо (kolivo).
Ce înseamnă cuvântul „colivă”
Denumirea vine din grecescul kóllyva, folosit pentru boabe sau grăunțe pregătite ca prinos. În română, termenul s-a fixat pentru preparatul din grâu adus la înmormântare, parastas, soroace și zilele de pomenire de obște.
Coliva nu este un desert obișnuit așezat întâmplător lângă celelalte feluri de mâncare. Ea este adusă în spațiul rugăciunii, binecuvântată potrivit rânduielii și apoi împărțită celor vii.
Deși este cunoscută mai ales în context funerar, coliva poate fi pregătită și la unele sărbători bisericești sau pomeniri de sfinți. În toate aceste situații, ea rămâne un prinos, nu Sfânta Împărtășanie.
Din ce se face coliva
Forma tradițională românească se face din grâu fiert sau din grâu decorticat, numit frecvent arpacaș. După răcire, se adaugă, în funcție de rețeta familiei:
- miere sau zahăr;
- nucă;
- scorțișoară;
- stafide;
- vanilie;
- coajă de lămâie;
- pesmet ori biscuiți măcinați pentru consistență.
Deasupra se așază adesea semnul crucii, realizat din zahăr pudră, cacao, nucă sau alte ingrediente. Crucea arată că pomenirea se face în credința în Hristos Cel răstignit și înviat.
Ingredientele secundare și decorul nu au o formă universal obligatorie. O colivă simplă, pregătită curat și cu măsură, are același rost liturgic ca una ornamentată elaborat.
De ce se folosește grâul
Grâul exprimă direct credința creștină în învierea trupurilor. Mântuitorul vorbește despre grăuntele de grâu care cade în pământ, moare și apoi aduce roadă. Sfântul Apostol Pavel folosește imaginea seminței pentru a explica învierea trupului.
Bobul fiert amintește astfel de:
- trupul celui adormit, așezat în pământ;
- moartea ca trecere, nu ca dispariție definitivă;
- așteptarea învierii de obște;
- viața nouă dăruită de Dumnezeu.
Dulceața mierii sau a zahărului este tâlcuită ca semn al bunătăților Împărăției lui Dumnezeu și al nădejdii că cel pomenit va primi odihnă și bucurie veșnică.
Aceste simboluri nu înseamnă că sufletul mănâncă din colivă. Preparatul este consumat de oamenii vii, iar sensul său vine din rugăciune, binecuvântare și împărțire.
Ce este kutia
Kutia este un preparat tradițional răspândit în spațiul slav răsăritean. Se face din grâu, orz, orez sau alte cereale, cu miere, stafide, mac ori nuci, după obiceiul local.
În contextul unei înmormântări sau al unei mese de pomenire, kutia corespunde în mare măsură colivei. În unele îndrumări rusești, cuvintele kutia și kolivo sunt folosite împreună pentru cerealele fierte și îndulcite, binecuvântate la panihidă.
Totuși, termenul kutia are și întrebuințări care nu sunt funerare. În tradițiile ucraineană, belarusă și din unele regiuni rusești, el poate desemna și mâncarea rituală pregătită în ajunul Crăciunului sau al Bobotezei. De aceea, traducerea prin „colivă” este exactă mai ales când contextul este pomenirea morților.
În parohiile bilingve, familia trebuie să spună pentru ce slujbă este pregătit vasul, nu doar să folosească un nume presupus comun.
Când se aduce coliva
Coliva poate însoți:
- slujba înmormântării;
- parastasul și panihida;
- pomenirile de la 3, 9 și 40 de zile;
- soroacele de luni și ani;
- Moșii și Sâmbetele morților;
- Paștele Blajinilor, acolo unde există această practică;
- alte pomeniri săvârșite la biserică sau la mormânt.
Ea se așază împreună cu pomelnicul, colacul ori pâinea, vinul și lumânările, potrivit practicii parohiei. Explicația amplă despre pregătire, binecuvântare și împărțire se găsește în articolul Coliva și colacul la înmormântare și parastas.
De ce se ridică sau se leagănă
În timpul cântării „Veșnica pomenire”, coliva poate fi ridicată ori legănată ușor de preot și de cei care o țin. Gestul exprimă rugăciunea comună și comuniunea celor prezenți cu persoana pomenită.
Ridicarea nu poartă sufletul în sus și nu trebuie executată într-un număr fix de mișcări. Dacă într-o parohie vasul rămâne pe masă, slujba nu este mai puțin deplină.
Coliva este prinos, nu Împărtășanie
Coliva este binecuvântată prin rugăciunile slujbei și apoi împărțită. Ea nu se preface în Trupul și Sângele lui Hristos și nu trebuie confundată cu pâinea și vinul euharistic.
Nici grâul din colivă nu este miridă de la Proscomidie. Sunt realități liturgice diferite: coliva este un prinos, iar miridele sunt părticele scoase din prescură în cadrul pregătirii Sfintei Liturghii.
Este obligatorie la fiecare pomenire?
În tradiția românească, coliva este prinosul funerar principal și se pregătește în mod obișnuit la parastas. Totuși, imposibilitatea reală de a o face nu anulează rugăciunea și nu trebuie să ducă la amânarea pomenirii.
În unele tradiții locale se folosește orezul, mai ales pentru kutia. Pentru un parastas într-o parohie românească este preferată forma din grâu, datorită simbolismului ei biblic și uzului liturgic stabil. Când există o situație specială, familia urmează îndrumarea parohiei.
Nu există o cantitate, greutate sau ornamentare obligatorie. Coliva nu se interpretează după felul în care fierbe, crapă decorul ori arde lumânarea. Ea nu prezice starea sufletului și nu lucrează magic.
După slujbă, coliva se împarte și se consumă cât timp este sigură. Nu se îngroapă, nu se lasă porții pentru mort și nu se păstrează până se alterează din teamă de a o arunca.