Parastasul este slujba bisericească de pomenire prin care cei vii se roagă lui Dumnezeu pentru iertarea, odihna și veșnica pomenire a celor adormiți. În practica ortodoxă românească, termenul desemnează mai ales pomenirea săvârșită după înmormântare, la soroace, aniversări și alte zile rânduite.
Parastasul este rugăciune pentru cei morți, nu masă, ospăț sau împărțire de daruri. Coliva, pâinea, vinul și milostenia pot însoți slujba, dar nu constituie parastasul în sine.
De unde vine cuvântul „parastas”
Cuvântul vine din grecescul parástasis, explicat în tradiția bisericească prin ideea de înfățișare înaintea cuiva și mijlocire în folosul altei persoane. Parastasul este, astfel, rugăciunea de mijlocire pe care Biserica și cei vii o aduc înaintea lui Dumnezeu pentru cei trecuți din viața pământească.
Denumirea nu înseamnă că familia s-ar prezenta înaintea sufletului celui mort sau că slujba l-ar chema înapoi printre cei vii. Rugăciunea este adresată lui Dumnezeu, iar cel adormit este încredințat milei și judecății Sale.
Pluralul este parastase. Se folosesc expresiile „a face un parastas”, „a da un pomelnic la parastas” și „parastas pentru cei adormiți”.
Ce cuprinde slujba
Parastasul este înrudit structural cu slujba înmormântării și este descris adesea ca o formă prescurtată a acesteia. În rânduiala sa pot intra, după cartea folosită și forma slujbei:
- psalmi și rugăciunile începătoare;
- tropare și cântări pentru cei adormiți;
- Psalmul 50 și canonul funerar;
- condacul „Cu sfinții odihnește...”;
- ectenia pentru morți;
- rugăciuni de iertare și odihnă;
- otpustul și cântarea „Veșnica pomenire”.
Preotul pomenește numele scrise în pomelnic, iar cei prezenți participă prin răspunsuri, cântare și rugăciune. Forma completă și ordinea concretă sunt explicate în articolul Parastasul: ce este, cum se desfășoară și unde se săvârșește.
Parastasul este o ierurgie, nu una dintre cele șapte Taine ale Bisericii. El nu se săvârșește pentru o persoană vie; pentru cei vii există alte rugăciuni și pomeniri.
Când și unde se săvârșește
Parastasele sunt legate mai ales de soroacele individuale de pomenire: la 3, 9 și 40 de zile, la câteva luni, la un an și la aniversările următoare, potrivit rânduielii bisericești și practicii parohiei. Ele se fac și în anumite sâmbete dedicate pomenirii morților.
Locul firesc este biserica, adesea după Sfânta Liturghie. Parastasul poate fi săvârșit și la mormânt, iar în anumite situații acasă, într-o capelă sau în alt loc potrivit.
Nu toate zilele anului sunt la fel de potrivite pentru parastas. Marile praznice, perioada pascală și zilele de post cu rânduială liturgică specială pot impune mutarea pomenirii. Data se stabilește după calendarul și programul concret al parohiei, nu prin frica de a depăși cu câteva ore sau zile un termen calculat mecanic.
Parastasul, panihida și litia
În cărțile românești de cult, slujba de la soroace este numită frecvent panihidă, iar în vorbirea populară — parastas. De aceea, cele două cuvinte pot desemna aceeași rânduială sau forme foarte apropiate. Pagina Ce este panihida? explică mai pe larg această suprapunere.
Litia pentru cei adormiți este, de regulă, forma scurtă a rugăciunii. Ea păstrează troparele, ectenia și rugăciunile centrale, fără toate părțile parastasului mai amplu.
În parohiile rusofone din Republica Moldova, echivalentul obișnuit al parastasului românesc este панихида (panihida). În uzul liturgic slav, парастас poate desemna mai restrâns o slujbă funerară solemnă sau o priveghere de pomenire săvârșită înaintea unor sâmbete ale morților. De aceea, traducerea trebuie făcută după context, nu numai după asemănarea cuvintelor.
Parastasul și Sfânta Liturghie
Parastasul nu este același lucru cu pomenirea la Sfânta Liturghie. La Proscomidie, preotul scoate miride pentru numele celor adormiți, iar pomenirea lor este legată de Jertfa euharistică a lui Hristos.
Parastasul poate urma după Liturghie și o completează ca rugăciune specială pentru cei răposați, dar nu o substituie. De aceea, pomelnicul dat pentru Proscomidie și pomelnicul folosit la parastas pot apărea în cadrul aceleiași pomeniri, având însă locuri liturgice diferite.
Parastasul nu este pomana sau masa de pomenire
În vorbirea curentă se spune uneori „mergem la parastas” pentru întreaga zi de pomenire, inclusiv slujba, împărțirea darurilor și masa familiei. În sens bisericesc precis, acestea trebuie deosebite:
- parastasul este slujba;
- pomana este milostenia sau darul oferit în numele celui adormit;
- masa de pomenire este întâlnirea și masa organizată după rugăciune.
Masa nu este obligatorie pentru validitatea parastasului. Familia poate săvârși slujba, poate da o milostenie discretă sau poate împărți hrană fără să organizeze un ospăț.
Ce se aduce la parastas
În practica obișnuită se aduc un pomelnic cu numele celor adormiți, colivă, pâine sau colac, vin și lumânări. Lista exactă diferă după parohie, post și împrejurare. Informația practică este prezentată în Ce se pregătește pentru parastas?.
Prinoasele sunt binecuvântate și apoi pot fi împărțite ca milostenie. Cantitatea, ornamentarea colivei, valoarea vaselor sau numărul pachetelor nu măresc puterea rugăciunii.
Parastasul nu este un procedeu care obligă Dumnezeu să dea un anumit verdict și nici o plată pentru trecerea sufletului prin obstacole nevăzute. El este rugăciunea stăruitoare a Bisericii, prin care iubirea față de cel adormit continuă în credință, pomenire și milostenie.