Podurile sau punțile sunt, în unele tradiții funerare locale, bucăți de pânză, prosoape, haine, pături, covoare ori alte obiecte așezate înaintea sau sub sicriu la opririle cortegiului și apoi împărțite de pomană. Ele nu fac parte din rânduiala ortodoxă a înmormântării și nu constituie treceri materiale de care sufletul ar avea nevoie după moarte.
Cuvântul poate avea sensuri ușor diferite de la o localitate la alta. În unele comunități sunt întâlnite și formele punte, podișor sau podișoare, fie pentru obiectele întinse pe drum, fie pentru colaci ori mici daruri oferite în timpul procesiunii.
Cum se face obiceiul
La una sau mai multe opriri dintre casă, biserică și cimitir, persoane desemnate pot întinde pe drum:
- o bucată de pânză albă;
- un prosop;
- o pătură sau un covor;
- haine ori lenjerie;
- colaci și alte daruri;
- uneori bani sau obiecte gospodărești.
Sicriul, carul ori mașina funerară trece peste sau pe lângă obiect, după care acesta este ridicat și oferit unei persoane. În alte variante, lucrul nu este așezat jos, ci este trecut peste sicriu ori peste mormânt înainte de a fi dăruit.
Nu există o formă unică. Tocmai această diversitate arată că este vorba despre un obicei popular și regional, nu despre un act stabilit în cărțile de cult.
De ce sunt numite „poduri”
Explicația populară spune că obiectele ar forma poduri între lumea văzută și cea nevăzută sau ar ajuta sufletul să treacă peste „vămile văzduhului”. Uneori fiecărei opriri ori fiecărui obiect i se atribuie o anumită trecere, iar familia este avertizată că sufletul ar rămâne „fără pod” dacă nu se respectă numărul cerut.
Această înțelegere materială nu aparține credinței ortodoxe. Indiferent de felul în care sunt explicate duhovnicește încercările sufletului după moarte, ele nu sunt puncte vamale unde se plătește cu prosoape, pături, bani sau colaci.
Judecata îi aparține lui Dumnezeu. Rugăciunea Bisericii, credința, pocăința, faptele bune și mila dumnezeiască nu pot fi înlocuite prin trecerea unui obiect pe sub sicriu.
Opririle cortegiului și podurile
În procesiunea funerară pot exista opriri pentru odihna purtătorilor, pentru organizarea deplasării sau pentru rostirea unei ectenii, potrivit practicii parohiei. O asemenea oprire nu cere însă așezarea unui pod.
Preotul poate rosti rugăciunea fără pânză, covor ori dar pus pe drum. Obiectul nu face ectenia mai puternică și nu îi oferă sufletului o trecere suplimentară.
În orașe, oprirea pe carosabil și întinderea obiectelor înaintea vehiculelor pot crea pericol și pot bloca traficul. Forma cortegiului trebuie adaptată condițiilor reale, fără a transforma drumul spre cimitir într-o demonstrație costisitoare.
Sensul opririlor și organizarea procesiunii sunt explicate în articolul Procesiunea funerară: drumul spre biserică și cimitir.
Podurile și milostenia
Hainele, păturile, prosoapele, alimentele și banii pot fi oferite ca milostenie în amintirea celui adormit. Biserica are chiar rugăciuni pentru binecuvântarea hainelor și a darurilor destinate împărțirii.
Valoarea creștină a gestului nu vine însă din faptul că obiectul a fost pus sub sicriu, trecut peste groapă sau asociat unei anumite „vămi”. Ea vine din ajutorul real oferit unui om.
O pătură dăruită unei familii care are nevoie de ea este o milostenie. Aceeași pătură cumpărată din teamă, trecută ritual peste sicriu și oferită cuiva care nu o poate folosi devine mai curând o formalitate costisitoare.
Despre sensul bisericesc al darului se poate citi în Ce este pomana pentru cei adormiți?.
Ce sunt podișoarele
Forma podișoare este întâlnită mai rar și nu are pretutindeni același sens. În unele descrieri locale desemnează colaci mici ori alte daruri pregătite pentru drumul spre cimitir. În alte comunități este un diminutiv pentru podurile funerare propriu-zise.
De aceea, când cineva spune că „trebuie făcute podișoare”, este necesar să se lămurească ce înțelege concret: pânze întinse pe drum, colaci, prosoape sau simple daruri de pomană.
Dacă sunt colaci ori alimente oferite oamenilor, ele pot fi păstrate ca formă locală de milostenie. Numărul lor și traseul ritual nu sunt însă obligații bisericești.
Câte poduri trebuie făcute
Nu există un număr obligatoriu. Practicile care cer 3, 6, 9, 12, 24 sau un alt număr de poduri sunt tradiții locale și nu corespund unor trepte care trebuie cumpărate pentru suflet.
Numărul obiectelor:
- nu stabilește câte păcate sunt iertate;
- nu corespunde sigur unor „vămi”;
- nu determină primirea rugăciunii;
- nu trebuie să oblige familia să se împrumute;
- nu măsoară respectul față de cel adormit.
Familia poate renunța complet la obicei și poate face o singură milostenie folositoare sau poate ajuta discret mai multe persoane, după posibilități.
Pot fi păstrate ca tradiție?
Un gest local poate fi păstrat numai dacă este golit de explicația superstițioasă și nu împovărează familia. Obiectele pot fi oferite direct, fără a fi călcate de cortegiu, trecute peste sicriu ori prezentate drept plată pentru lumea de dincolo.
În practică, dăruirea directă este mai limpede și mai sigură. Familia poate întreba o persoană nevoiașă, un azil, o parohie sau o organizație ce lucruri sunt cu adevărat utile.
Tema amplă, inclusiv obiceiul lucrurilor date peste sicriu și peste groapă, este tratată în articolul Podurile, lucrurile date peste sicriu și cocoșul peste groapă.
Dacă obiceiul a fost deja făcut
Dacă familia a întins poduri ori a dat obiecte peste sicriu, nu este nevoie de un ritual de anulare, de recuperarea darurilor sau de repetarea gestului „corect”.
Obiectele nu au hotărât starea sufletului. Dacă au ajuns la oameni și le sunt folositoare, pot fi privite simplu ca daruri materiale. Pe viitor, familia poate păstra milostenia și poate renunța la traseul ritual și la explicațiile despre plată.
Podurile sunt un termen etnografic și regional important, dar nu un element al slujbei. Centrul înmormântării rămâne rugăciunea pentru cel adormit, iar centrul pomenii rămâne binele făcut aproapelui, fără frică, competiție și cheltuieli impuse.