Praporul este un steag bisericesc pe care sunt reprezentate Sfânta Cruce, Mântuitorul, Maica Domnului, sfinți sau scene iconografice și care este purtat în procesiuni. La înmormântare, unul sau mai mulți prapori pot merge înaintea sicriului, arătând că cel adormit este însoțit de comunitatea Bisericii sub semnul lui Hristos.
Praporul nu este un steag personal al celui decedat și nici un obiect pe care familia trebuie, în mod obișnuit, să-l cumpere. El aparține de regulă bisericii și este folosit după rânduiala și posibilitățile parohiei.
Cum arată un prapor
Un prapor este alcătuit, de obicei, dintr-o pânză prinsă de o vergea transversală și purtată pe un suport vertical. Poate fi brodat, pictat sau imprimat și poate avea:
- Sfânta Cruce;
- icoana Învierii Domnului;
- chipul Mântuitorului ori al Maicii Domnului;
- icoana sfântului ocrotitor al bisericii;
- alte reprezentări potrivite cultului ortodox;
- franjuri, ciucuri sau ornamente textile.
Multe exemplare au icoane pe ambele fețe, pentru ca imaginea să fie văzută din ambele direcții ale procesiunii. Forma, dimensiunea, culoarea și ornamentația nu sunt uniforme.
Cuvintele prapor, prapur și pluralurile prapori, prapuri ori prapurii pot fi întâlnite în texte și în vorbirea regională. Denumirea mai ușor de înțeles este steag bisericesc sau stindard bisericesc.
În limba rusă, echivalentul bisericesc obișnuit este хоругвь (horugv’). În ucraineană se întâlnește forma хоругва. Cuvântul slav prapor poate însemna steag în alte contexte, dar nu este termenul rusesc liturgic cel mai uzual.
De ce se poartă la înmormântare
Praporii provin din tradiția steagurilor purtate în fruntea unei comunități. În cult, ei nu reprezintă o putere politică sau militară, ci mărturisirea publică a credinței în Hristos.
La înmormântare, simbolismul lor este legat de:
- lupta duhovnicească a vieții creștine;
- biruința lui Hristos asupra păcatului și morții;
- apartenența celui adormit la comunitatea Bisericii;
- nădejdea în învierea morților;
- însoțirea lui prin rugăciunea celor vii.
Praporul este numit uneori steagul lui Hristos. Credincioșii se adună în jurul Crucii și al icoanelor nu pentru a celebra moartea, ci pentru a mărturisi că ultimul cuvânt aparține Învierii.
Această imagine nu reprezintă o declarație automată că persoana este deja mântuită. Biserica se roagă pentru iertarea și odihna ei și o încredințează milei lui Dumnezeu.
Unde se află în procesiune
În cortegiul tradițional, crucea funerară merge de regulă înainte. Pot urma felinarele, sfeșnicele și praporii, apoi coliva, colacul, vinul, florile și celelalte obiecte stabilite cu preotul. Clericii, sicriul, familia și ceilalți participanți urmează într-o ordine adaptată locului.
Schema nu este identică pretutindeni. În unele parohii, praporii sunt purtați de la casă sau capelă până la biserică și cimitir. În altele, ei sunt folosiți numai pe traseul dintre biserică și mormânt sau rămân în biserică.
Ordinea și sensul întregului cortegiu sunt explicate în articolul Procesiunea funerară: drumul spre biserică și cimitir.
Cine poartă praporul
Praporul este purtat de un paracliser, cântăreț, membru al comunității sau altă persoană desemnată de parohie. Purtătorul trebuie să poată ține suportul vertical și să se deplaseze în siguranță.
Obiectul poate fi greu și dificil de controlat pe vânt. De aceea:
- se păstrează distanță față de cabluri, copaci și participanți;
- nu se înclină deasupra sicriului sau a mulțimii;
- purtătorul poate fi schimbat pe traseu;
- praporul poate fi omis dacă vremea ori drumul îl fac periculos;
- nu este potrivit ca o persoană fragilă să-l poarte numai din obligație.
În timpul deplasării cu automobile, praporii nu se scot nesigur pe geam și nu se fixează improvizat pe vehicule. Pot fi transportați separat și folosiți numai în porțiunile parcurse pe jos.
Sunt praporii obligatorii?
Praporii sunt obiecte bisericești tradiționale, dar lipsa lor nu împiedică săvârșirea slujbei înmormântării. O parohie poate să nu aibă prapori, poate să nu-i poată folosi din cauza distanței, vremii sau regulilor capelei ori cimitirului.
Familia nu trebuie să cumpere un prapor nou, să-l închirieze sau să amâne înmormântarea din acest motiv. Crucea, rugăciunea și rânduiala slujbei sunt mai importante decât numărul obiectelor purtate în cortegiu.
Lista lucrurilor necesare, opționale și dependente de obiceiul local este prezentată în Ce obiecte și prinoase sunt necesare la înmormântare și parastas?.
Se folosesc numai la funeralii?
Nu. Praporii apar și la:
- procesiuni de hram;
- înconjurarea bisericii;
- slujbe în aer liber;
- procesiuni cu sfinte moaște sau icoane;
- Bobotează și alte sărbători;
- pelerinaje și ceremonii bisericești.
Același prapor al parohiei poate fi folosit atât la sărbători, cât și la înmormântări. El nu devine „obiect al mortului” și nu trebuie dăruit familiei ori îngropat după slujbă.
Nu există nici o culoare funerară unică obligatorie. Unele biserici au prapori sobri pentru procesiuni funerare, iar altele folosesc aceleași steaguri bisericești la toate slujbele.
Prosoapele și panglicile de pe prapori
În unele regiuni se leagă prosoape, batiste sau panglici de suporturile praporilor. Ele pot fi oferite ulterior purtătorilor sau date de pomană.
Această practică este locală și nu definește praporul. Numărul, culoarea și lungimea textilelor nu au o semnificație dogmatică și nu influențează starea celui adormit.
Pe prapori nu se fixează reclame funerare, fotografii private, mesaje politice sau simboluri incompatibile cu caracterul bisericesc. Dacă familia dorește un portret al persoanei decedate, acesta se păstrează separat de obiectele liturgice și se folosește numai unde este potrivit.
Ce nu trebuie interpretat
Nu sunt semne spirituale:
- înclinarea sau căderea accidentală a praporului;
- răsucirea pânzei de vânt;
- atingerea lui de un obiect;
- numărul praporilor folosiți;
- imaginea sfântului aflată pe steag;
- lipsa praporilor din procesiune.
Asemenea lucruri țin de vreme, greutate, spațiu și organizare. Dacă un prapor cade, este ridicat cu grijă și procesiunea continuă.
Praporul își păstrează sensul atunci când este purtat ca semn al Crucii, al Bisericii și al nădejdii în Înviere, fără paradă, superstiție și cheltuieli impuse familiei.