Prohodul sau prohodirea desemnează slujba înmormântării prin care Biserica se roagă pentru cel adormit, cere iertarea și odihna lui și îl însoțește liturgic spre mormânt. În vorbirea curentă, „a prohodi” înseamnă a săvârși această ultimă slujbă pentru un om trecut din viață.

Prohodirea nu este doar o ceremonie solemnă de rămas-bun. Este o rânduială bisericească alcătuită din psalmi, tropare, ectenii, citiri din Apostol și Evanghelie, rugăciuni de iertare, cântări și otpust.

Prohodul și slujba înmormântării

În context funerar, expresiile prohodul celui adormit, prohodirea mortului și slujba înmormântării sunt folosite, în general, pentru aceeași realitate liturgică. Cărțile și explicațiile bisericești pot numi întregul capitol „Slujba înmormântării sau prohodirea”.

Rânduiala obișnuită pentru un creștin mirean adult cuprinde, în forma ei deplină:

  • psalmi și tropare pentru cei adormiți;
  • Catisma a XVII-a sau versete alese din Psalmul 118;
  • Binecuvântările morților;
  • canonul și Fericirile;
  • Apostolul și Evanghelia;
  • ecteniile și rugăciunile de iertare;
  • sărutarea cea mai de pe urmă;
  • otpustul și „Veșnica pomenire”.

În practică, unele părți pot fi prescurtate potrivit cărții de cult, împrejurărilor și rânduielii parohiei. Durata slujbei nu este măsura valorii rugăciunii.

Componența și sensul fiecărui moment sunt prezentate în articolul Slujba înmormântării în biserică: rânduială și sens.

Prohodirea și întreaga înmormântare

Înmormântarea este un termen mai larg decât prohodirea. Ea poate cuprinde pregătirea trupului, așezarea în sicriu, priveghiul, stâlpii, transportul la biserică, prohodirea, procesiunea spre cimitir și înhumarea.

Prohodirea este centrul liturgic al acestei succesiuni. Ea începe, în sens strict, atunci când este săvârșită rânduiala înmormântării și se încheie prin otpust și cântările finale. Drumul spre cimitir și rugăciunile de la mormânt continuă însă însoțirea bisericească a celui adormit.

De aceea, formularea „a fost prohodit” arată că pentru persoana respectivă s-a săvârșit slujba funerară. Nu spune unde a fost îngropată, cât a durat priveghiul sau ce obiceiuri a urmat familia.

Unde se face prohodirea

Locul obișnuit este biserica, unde sicriul este așezat în mijlocul comunității. Cel adormit se află pentru ultima dată în locașul în care s-a rugat și a primit Tainele Bisericii.

Din motive reale, slujba poate fi săvârșită și într-o capelă mortuară, la casa familiei, într-un spațiu funerar sau la cimitir, după posibilități și după hotărârea preotului. Cazurile în care trupul lipsește ori nu poate fi adus la biserică au rânduieli și condiții proprii.

Prohodirea se face, în mod obișnuit, înainte de înhumare și în prezența trupului. Nu trebuie confundată cu parastasul sau panihida săvârșite ulterior pentru pomenirea celui adormit.

Prohodul nu este identic pentru toate persoanele

Biserica are rânduieli funerare deosebite pentru:

  • mirenii adulți;
  • prunci și copii;
  • preoți și diaconi;
  • monahi și ierarhi;
  • înmormântările săvârșite în Săptămâna Luminată.

De aceea, două slujbe pot cuprinde texte și cântări diferite fără ca una să fie „incompletă”. Alegerea rânduielii nu aparține familiei, ci se face potrivit statutului bisericesc al celui adormit și cărților de cult.

Slujba înmormântării este o ierurgie, nu una dintre cele șapte Taine. Ea se săvârșește pentru cei morți; Spovedania, Împărtășania și Sfântul Maslu pot fi primite numai cât omul este viu.

Prohodirea, panihida și parastasul

Prohodirea este slujba legată direct de înmormântarea unei persoane concrete. Panihida și parastasul sunt slujbe de pomenire care pot fi săvârșite după înhumare, la soroace, la aniversări sau în zilele de pomenire de obște.

Unele rugăciuni și cântări se regăsesc în mai multe rânduieli, dar slujbele nu sunt identice. Faptul că s-a făcut un parastas nu înseamnă că acesta înlocuiește prohodirea, după cum prohodirea nu înlocuiește pomenirile ulterioare ale Bisericii.

Prohodul celui adormit și Prohodul Domnului

Expresia Prohodul Domnului desemnează slujba din Vinerea Mare închinată punerii în mormânt a Mântuitorului Iisus Hristos. Ea cuprinde cântările numite Prohodul Domnului și se săvârșește în jurul Sfântului Epitaf.

Această slujbă nu este prohodirea funerară a unui om. Folosirea aceluiași cuvânt vine din tema îngropării și a cântării de tânguire, dar conținutul, ziua și locul liturgic sunt diferite.

În limba rusă, echivalentul uzual pentru prohodirea unui creștin este отпевание (otpevanie). Cuvântul проводы înseamnă, în general, petrecere sau conducere pe ultimul drum, dar nu este denumirea liturgică exactă a slujbei.

Ce nu înseamnă prohodirea

Prohodirea nu garantează mecanic mântuirea și nu șterge prin simpla rostire a textelor întreaga răspundere a vieții omului. Biserica se roagă cu adevărat pentru cel adormit, dar îl încredințează milei și judecății lui Dumnezeu.

Nici numărul preoților, lungimea cântărilor, valoarea sicriului sau mulțimea prinoaselor nu fac slujba „mai puternică”. Esențiale sunt rugăciunea Bisericii, participarea cu credință și respectul față de cel trecut la cele veșnice.