Sărutarea cea mai de pe urmă este momentul din slujba înmormântării în care familia, rudele și ceilalți credincioși își iau rămas-bun de la cel adormit printr-un gest de cinstire, iubire și împăcare. De regulă, se sărută icoana sau crucea așezată pe pieptul celui răposat; rudele apropiate pot săruta și mâna ori fruntea lui.
Expresia „cea mai de pe urmă” înseamnă „ultima”. În unele texte și în vorbirea actuală se folosesc denumirile ultima sărutare, ultima despărțire sau rămas-bunul de la cel adormit.
Unde se află în slujba înmormântării
În rânduiala deplină, sărutarea cea mai de pe urmă are loc spre finalul prohodirii, după citirile din Apostol și Evanghelie și după rugăciunile de iertare. În timpul ei se cântă stihiri care îi cheamă pe cei prezenți să se apropie de cel mort, să își amintească vremelnicia vieții și să se roage pentru odihna lui.
După ce participanții și-au luat rămas-bun, slujba continuă cu rugăciunile finale, ectenia pentru morți, otpustul și cântarea „Veșnica pomenire”. Ordinea poate avea mici adaptări în funcție de cartea folosită, locul slujbei și practica parohiei.
Momentul este explicat în contextul întregii rânduieli în articolul Rugăciunea de dezlegare și ultima sărutare.
Ce semnifică gestul
Sărutarea este numită în textele bisericești pecete a dragostei și a unirii dintre cei vii și cel plecat. Ea exprimă:
- cinstirea trupului persoanei;
- recunoștința pentru viața și legătura împărtășite;
- iertarea greșelilor și împăcarea;
- despărțirea trupească;
- nădejdea întâlnirii în Înviere.
Trupul este cinstit pentru că aparține persoanei create de Dumnezeu, a purtat pecetea Botezului, a participat la rugăciune și, în cazul credinciosului, s-a împărtășit cu Sfintele Taine. Moartea nu îl transformă într-un obiect lipsit de demnitate.
Gestul nu înseamnă însă că cei vii comunică în mod material cu sufletul celui mort. Rugăciunea este îndreptată către Dumnezeu, iar trupul este cinstit cu nădejdea în învierea de obște.
Cum se face
Cei prezenți se apropie pe rând, în liniște, fără grabă și fără să împiedice desfășurarea slujbei. În practica românească se sărută, de obicei:
- icoana sau crucea de pe pieptul celui adormit;
- mâna lui, mai ales de către rudele apropiate;
- fruntea sau obrazul, dacă starea trupului și rânduiala locului permit.
Nu există obligația ca fiecare participant să atingă trupul. Persoana poate face semnul crucii, se poate închina înaintea icoanei ori crucii, poate rosti în tăcere „Dumnezeu să-l ierte” și se poate retrage. Un gest simplu și sincer este suficient.
Nu este potrivit ca oamenii să fie împinși spre sicriu, certați pentru că nu sărută trupul sau judecați după felul în care își exprimă durerea. Copiii nu trebuie obligați să se apropie dacă se tem.
Dacă sicriul este închis
Sărutarea cea mai de pe urmă se poate face și fără contact cu trupul. Dacă sicriul este închis din motive medicale, tehnice, legale sau din cauza stării trupului, credincioșii se pot închina în fața sicriului și pot săruta icoana ori crucea așezată la exterior.
La fel se procedează când trupul lipsește, când înmormântarea are loc după repatriere în condiții speciale ori când familia participă la o slujbă fără prezența corpului. Sensul rămas-bunului nu depinde de atingerea fizică.
Indicațiile personalului medical, ale serviciului funerar și ale preotului trebuie respectate. Renunțarea la atingerea trupului nu este lipsă de iubire și nu îl privează pe cel adormit de rugăciune.
Este obligatoriu să cerem iertare cu voce tare?
În multe familii, cei apropiați se înclină și cer în tăcere iertare pentru greșelile săvârșite unul față de altul. Este un gest potrivit, dar nu trebuie transformat într-o formulă obligatorie sau într-o mărturisire publică.
Iertarea creștină nu se reduce la câteva cuvinte rostite lângă sicriu. Împăcarea trebuie căutată cât omul este viu. După moarte, putem să ne recunoaștem greșelile înaintea lui Dumnezeu, să ne rugăm pentru cel plecat și să îndreptăm, pe cât este posibil, urmările nedreptăților noastre.
Sărutarea nu șterge automat conflictele și nu înlocuiește Spovedania, restituirea unei datorii sau repararea unui rău.
Cu ce nu trebuie legată
Sărutarea trupului, icoanei sau crucii nu transmite păcatele celui mort, „moartea”, ghinionul ori o putere nevăzută. Nu este nevoie ca mâna să fie spălată ritual, ca buzele să fie atinse de un anumit obiect sau ca gestul să fie repetat de trei ori pentru protecție.
Nici refuzul contactului fizic nu atrage nenorociri și nu arată că persoana nu l-a iubit pe cel adormit. Rămas-bunul creștin se măsoară prin rugăciune, respect și împăcare, nu prin executarea forțată a unui gest exterior.
În parohiile rusofone din Republica Moldova, momentul este numit последнее целование (poslednee țelovanie) sau прощание с усопшим — rămas-bunul de la cel adormit. Sensul liturgic este același: iubirea nu încetează prin moarte, iar despărțirea trupească este trăită în nădejdea Învierii.