Strigoii și moroii sunt personaje ale folclorului românesc și ale credințelor populare despre oameni morți sau vii cărora li se atribuie puterea de a reveni noaptea și de a face rău. Ei nu sunt categorii ale învățăturii ortodoxe despre suflet, moarte, judecată și înviere.
În vorbirea populară, termenii se suprapun adesea. Sensul lor diferă însă după regiune, epocă și povestitor, motiv pentru care nu poate fi alcătuită o singură descriere „exactă” a strigoiului sau moroiului.
Ce înseamnă „strigoi”
În credințele tradiționale, strigoiul este imaginat fie ca sufletul unui mort care ar părăsi mormântul, fie ca o persoană vie despre care se spune că ar avea puteri rele. De aici provin expresiile folclorice strigoi mort și strigoi viu.
Strigoiului i se atribuiau întoarcerea la rude, apariția sub formă de om sau animal, îmbolnăvirea oamenilor și vitelor, luarea rodului ori provocarea unor morți succesive.
Aceste motive nu formează o doctrină coerentă. Ele aparțin imaginarului prin care comunitățile explicau boli, pierderi și fenomene greu de înțeles.
Ce înseamnă „moroi”
Moroiul este, în multe dicționare și tradiții regionale, un sinonim al strigoiului: o stafie sau un mort despre care se crede că iese din mormânt și îi tulbură pe cei vii.
În unele zone, mai ales în relatări din Moldova, Bucovina și Muntenia, cuvântul a fost legat în mod special de copiii născuți morți ori morți înainte de Botez. Se spunea că aceștia s-ar întoarce sub diferite înfățișări, ar cere să fie botezați sau ar deveni primejdioși pentru oameni și animale.
Această reprezentare este folclorică. Ea nu exprimă învățătura Bisericii despre copiii nebotezați și nu trebuie folosită pentru a învinovăți mama, pentru a declara copilul „duh rău” ori pentru a justifica ritualuri improvizate asupra mormântului.
În alte regiuni, moroi și strigoi sunt aproape sinonime, deși poveștile le pot atribui trăsături diferite.
Ce spune credința ortodoxă
Biserica învață că, la moarte, sufletul se desparte de trup și se află înaintea lui Dumnezeu, iar trupul este încredințat pământului în așteptarea învierii de obște. Persoana adormită nu se transformă într-un cadavru care umblă noaptea și nu primește puterea de a controla viața rudelor.
Existența sufletului după moarte nu trebuie confundată cu poveștile despre strigoi. Nici învățătura creștină despre demoni nu afirmă că oamenii morți devin demoni. Sunt realități diferite.
Cel adormit este întâmpinat prin rugăciune, pomenire și milostenie, nu prin apărarea casei împotriva lui. Familia nu trebuie să privească persoana iubită ca pe o amenințare care trebuie legată, păcălită sau împiedicată să se întoarcă.
Obiceiuri pentru „împiedicarea strigoiului”
Frica de strigoi a produs numeroase practici locale. Sursele funerare românești menționează:
- păzirea trupului ca să nu treacă pisica peste sau pe sub el;
- așezarea lânii ori a fuselor în sicriu;
- măsurarea trupului cu o sfoară și îngroparea ei sub prag;
- punerea pietrelor, macului, usturoiului sau altor obiecte în sicriu;
- tragerea de sicriu și rostirea unor formule pentru ca mortul să nu „țină” de familie;
- întoarcerea trupului, înțeparea lui ori străpungerea inimii;
- dezgroparea celui bănuit și arderea unor părți ale trupului.
Aceste gesturi nu fac parte din slujba ortodoxă. Unele sunt simple ritualuri magice, iar altele reprezintă o gravă lipsă de respect față de trupul celui adormit.
Animalele pot fi ținute departe de sicriu din motive de igienă, liniște și siguranță. Acest lucru nu înseamnă că o pisică poate transforma mortul în strigoi.
De ce au apărut asemenea credințe
Bolile contagioase, decesele succesive și schimbările firești ale trupului îngropat erau greu de explicat. Dacă mai mulți membri ai unei familii mureau într-un timp scurt, primul mort putea fi acuzat că îi „trage” după el pe ceilalți. Relatările se transmiteau și deveneau parte a memoriei comunității.
Faptul că o credință este veche ori răspândită nu dovedește că explicația ei este adevărată. Importanța etnografică a unei tradiții poate fi recunoscută fără acceptarea ei ca realitate spirituală.
Visele și senzația prezenței celui mort
După moartea unei persoane apropiate, rudele o pot visa ori pot interpreta zgomote obișnuite ca semn al întoarcerii ei. Aceste experiențe nu dovedesc existența unui strigoi și nu justifică deschiderea mormântului, lăsarea hranei sau ritualuri de apărare. Răspunsul potrivit este rugăciunea, fără cercetarea superstițioasă a fiecărui amănunt.
Explicația amplă despre teama întoarcerii mortului se găsește în articolul Frica de întoarcerea mortului: strigoi, oglinzi și ritualuri de apărare.
Ce facem dacă familia se teme de strigoi
Trupul și mormântul nu se ating pentru ritualuri de apărare. Nu se înțeapă trupul, nu se întoarce în sicriu și nu se deschide mormântul din inițiativă privată. Nu se apelează la descântece, vrăjitori sau persoane care promit să „lege” mortul.
Familia poate cere un parastas, pomeni numele la Sfânta Liturghie, verifica explicațiile firești ale întâmplărilor și face milostenie în memoria celui mort.
Dacă teama devine persistentă, împiedică somnul ori viața obișnuită, este potrivită și discutarea ei cu un medic sau psiholog. Aceasta nu contrazice credința și nu înseamnă că experiența durerii este batjocorită.
Dacă un ritual a fost deja făcut
Dacă în sicriu au fost puse obiecte împotriva strigoilor sau familia a împlinit un gest din teamă, nu este nevoie de un contra-ritual. Nu se redeschide sicriul, nu se recuperează lucrurile și nu se repetă înmormântarea.
Practica poate fi recunoscută drept superstiție și părăsită. Criteriile prin care rânduiala bisericească se deosebește de obiceiul local și de gândirea magică sunt explicate în Tradiția bisericească, obiceiul local și superstiția: ce păstrăm și ce evităm?.
Strigoii și moroii sunt termeni importanți pentru înțelegerea folclorului românesc, dar nu pentru descrierea sufletului omenesc după moarte. Răspunsul creștin la frica de cel mort este rugăciunea pentru el, respectul față de trup și încrederea în Dumnezeu.